Conversația s-a desfășurat în limitele parametrilor firești ai unui chestionar ce investighează relația dintre personaj și autor ce se petrece în forul interior al unui scriitor, și asta a adăugat un dram de bun umor profesorului Kurt Bigot care se simți comod vorbind, printre altele, despre vremurile petrecute în colegiu, despre mătușa sa Inma și câinele său Hercules, fără să intre în polemici istoriografice. Recentul său articol “Vezuviul nu a paralizat Pompeiul” a cauzat un boom editorial și agitație în cercurile de istoriografi, care au pornit să-și descarce bateriile contra “acestui șarlatan străin“.
Se coborâ din taximetru și intră în vechiul edificiu al departamentelor –fără de ascensor– unde își închiriase un mic apartament, considerând că nu va întârzia mai mult de o lună pe aici, asta cel mult.
Închise ușa și începu să urce scăroaiele de marmură; ducea dorul acelor vremi când se construia cu bun gust și material bun, și, încă o dată, se reîntâlni pe scara patrusprezece (deja v-am mai povestit despre aceasta) cu o fetiță de vreo opt sau zece ani, slăbuță, palidă, blondă, jucându-se absentă cu o păpușă. Trecea pur și simplu pe alături de ea fără să o salute, dar de data asta i se strecurase acel strop de bucurie în inimă, și îi vorbi.
−Bun găsit, fetiță.
Ea nu se întoarse să-l vadă și surâse fericită, dar fără să-i răspundă la salutare. Profesorul se simți tentat să se așeze alături de ea, dar se abținuse. Își aminti că o adolescentă din Statele Unite a acuzat un bărbat de faptul că ar fi dorit să o violeze doar pentru că acesta îi propusese să-i ajute să care niște pungi de la un supermarket.
−Să ai o seară bună, − doar atât își permise să zică și își continuă drumul, copleșit că fetița îi vorbise, lucru care nu se întâmplă în adevăr, dar așa presupuse că ea îl urmărea cu privirea surâzând.
Se făcuse comod în micul său birou, servi un brandy, își aprinse pipa și răsfoi toate publicațiile – nu avuse timp să le citească pe toate – ce vizau cartea sa. La vederea unora zâmbea pentru reușitele imagini fotografice, în alte cazuri își încrețea fruntea din cauza redactărlor proaste ale ziaristului, moment în care îi atrase atenția sunetul pașilor diverselor persoane din curte și de pe scări, ce se auzeau din când în când, precum și faptul că nimeni nu vorbea cu fetița. Se ridică, întredeschise ușa și privi spre scară; copila continua să stea acolo iar o doamnă obeză cobora pe scară fără să se întoarcă măcar pentru o clipă ca să privească spre fetiță. Închise ușa și reveni la treburile sale. După asta, din cauza unor bătăi ușoare în ușă, sări astfel că era cât pe ce să verse vasul cu brandy. Îi displăcea permanenta sa stare nervoasă, în realitate însă îl deranjau toate în jur, toate zgomotele pe care nu le producea el personal.
Se ridică și văzu copila de pe scări. Nu era o idee bună ca ea să treacă pragul departamentului și nici ca el să iasă pentru a vorbi cu ea în culoar, nici nu știa ce să facă.
−O cunosc pe mătușa ta Inma−, zise liniștit copilă.
Un fior rece îi trecu prin spate iar apoi îl duse gândul că, posibil, ea văzuse interviul pe care i-l luaseră la televiziune și pe care extraordinara imaginație a copiilor...
−Ea te-a iubit mult−, zise și surâse.
−Așteaptă-mă. Acușica ies−, îi ceru și închise ușa.
Își scoase halatul și îmbrăcă un maiou, jacheta, își puse pantofii și ieși în culoar. Copila plecase. O femeie trecu pe alături și îl preveni.
−Nu se permite fumatul în coridoare.
−Scuzați−, răspunse pierdut cu firea și căutând cu privirea în toate părțile.
Femeia își continuă calea iar profesorul o opri cu vocea sa.
−Fetița. Dumneata ai văzut-o?
−Nu există nici o fetiță în edificiu. Nu ai văzut anunțul în curte?
De asta, deci, un vorbește nimeni cu ea, – se gândi profesorul. Uneori persoanele se fac complicele acestor transgresiuni și colaborează păstrând secretele. De ce, însă, se expunea fiind așezată pe scări?
Femeia plecă și el rămase mut, privind în jos, poate că fetița se ascunse, până în momentul când un “pssst, pssst” îl făcu să se întoarcă vădit marcat.
−Vii să vizitezi pe cineva sau locuiești aici?
−Nu, − îi răspunse copila.
−Nu, adică cum?
−Că nu locuiesc, − și strânse puternic păpușa în brațe.
−Bine. Vizitezi pe cineva.
−Pe tine. În numele mătușii tale Inma.
−Bine. Să uităm de mătușa Inma.
−Ea nu a uitat de tine, așa că m-a rugat ca să…
−Ascultă, hai să vorbim… Ce nume porți?
−Inmaculada. Așa mă numeam eu de mică...
Acela era lucrul cel mai improbabil în viața unui om de știință și, cu toate acestea, i se întâmpla lui.
−Cum este posibil?, − se întrebă, asociind trăsăturile copilei cu ceea ce memoria sa reținuse de la mătușa sa Inma pe când era tănără iar apoi matură; se asemăna atât de mult acestei fetițe.
−De ce nu mi-ai vorbit mai înainte?, − zise profund marcat profesorul.
Fetița începu să vorbească, dar totodată porni să se volatizeze și el văzu doar cum mișcă buzele. Profesorul stătu înlemnit până o altă voce îl făcu să reacționeze.
−Chiar nu înțelegeți? Aici nu se permite fumatul!
NO SE PERMITE FUMAR
La entrevista estuvo dentro de los parámetros normales de
un cuestionario que husmea la relación entre la persona y el autor en
un escritor, y eso, puso una gotita de buen humor en el profesor Kurt
Bigot quien se sintió cómodo hablando, entre otras cosas, de sus
tiempos de colegio, su tía Inma y su perro Hércules, y no entrar en
polémicas historiográficas. Su reciente publicación: “El Vesubio no
congeló a Pompeya” había causado un boom editorial y revuelo en la
sociedad de historiadores que comenzaron a afinar sus baterías contra
“ese charlatán extranjero”.
Bajó del taxi y entró al viejo
edificio de departamentos –sin ascensor− donde en el segundo nivel le
habían contratado un pequeño ambiente, considerando que no estaría allí
más de un mes, si mucho.
Cerró la puerta y comenzó a
subir las amplias escalinatas de mármol; añoraba aquellos tiempos
cuando se edificaba con buen gusto y buenos materiales, y, otra vez,
volvió a encontrarse en el catorce escalón (ya los había contado días
atrás) con una niña de unos ocho o diez años, delgada, pálida, rubia,
jugando ausente con una muñeca. Siempre pasaba al lado de ella sin
saludarla, pero esta vez, andaba esa cucharadita de alegría en su
corazón, así que le habló.
−Hola, niña.
Ella
lo volteó a ver y sonrió feliz, pero sin contestarle. El profesor tuvo
toda la intención de sentarse al lado de ella pero se contuvo. Recordó
que en Estados Unidos una jovencita acusó a un hombre de quererla violar
sólo porque éste le ofreció ayudarla con unas bolsas de supermercado.
−Que
pases buena tarde –se limitó a decir y siguió su camino, ansiando que
la niña le hablara, lo cual no ocurrió pero supuso que ella lo seguía
mirando sonriente.
En su pequeño departamento se puso
cómodo, se sirvió un brandy, encendió su pipa y cargó con todas las
publicaciones −no había tenido tiempo de leerlas todas− sobre su libro.
En algunas sonrió por las buenas fotografías, en otras frunció el ceño
por la mala redacción del periodista y, le llamó la atención escuchar
pasos en el pasillo y escaleras de varias personas, en distintos
momentos, y que nadie hablara con la niña. Se levantó, semi-abrió la
puerta y miró hacia la escalera, la niña seguía allí y una señora gorda
bajaba las escaleras sin siquiera voltear a ver a la pequeña. Cerró y
volvió a lo suyo. Luego pegó un salto que casi le hace derramar su
brandy por unos toquidos suaves en su puerta. Odiaba su perenne estado
nervioso, aunque en realidad le molestaban todos, todos los ruidos que
no fueran aquellos que él produjera.
Se levantó y la niña
de las escaleras estaba allí. No era buena idea que pasara al
departamento y tampoco que él saliera a charlar con ella en el pasillo,
no sabía qué hacer.
−Conozco a tu tía Inma −dijo apasible la niña.
Un
escalofrío recorrió por su espalda y luego cayó en la cuenta de que
posiblemente ella habría visto la entrevista que le hicieron por
televisión, y que la portentosa imaginación de los niños…
−Ella te quiere mucho −y sonrió.
−Espérame. Ahora salgo −le pidió y cerró la puerta.
Se
quitó la bata y se vistió de camisa, saco y zapatos y salió al
pasillo. La niña no estaba. Una mujer pasó cerca de él y le previno.
−No se permite fumar en los corredores.
−Perdone −contestó impaciente volteando a ver a todos lados.
La mujer iba a seguir su camino y el profesor la detuvo con su voz.
−La niña. ¿La ha visto usted?
−No hay niños en el edificio ¿no ha visto el rótulo en el patio?
Entonces
por eso nadie habla con ella −pensó el profesor−. La gente, a veces,
se hace cómplice de esas transgresiones, y colaboran guardando secretos
¿pero por qué se exponía sentándose en las escaleras?
La
mujer se retiró y él se quedó parado allí viendo hacia abajo, quizá la
niña se había escondido hasta que un “pssst, pssst” le hizo voltearse
alterado.
−¿Vienes a visitar a alguien o vives aquí?
−No –respondió dulce la pequeña.
−No ¿qué?
−Que no vivo −y abrazó fuerte a su muñeca.
−Bien. Visitas a alguien, entonces.
−A ti. Es por tu tía Inma.
−Bien. Olvidemos a la tía Inma.
−Ella no se olvida de ti, por eso me pidió que…
−Escuchame, vamos a hablar… ¿cuál es tu nombre?
−Inmaculada. Así era yo de niña…
Aquello era lo más improbable en la vida de un científico y, sin embargo, estaba ocurriéndole a él.
−¿Cómo
es posible? −Se preguntó, asociando los rasgos de la chiquilla con los
que su memoria guardaba de su tía Inma joven y luego adulta; era tan
parecida a esa niña.
−¿Por qué no me has hablado antes? −Dijo enternecido el profesor.
La
niña iba a hablar pero comenzó a evaporarse y sólo la vio que movía
los labios. El profesor estaba petrificado hasta que otra voz lo hizo
reaccionar.
−¿Qué no entiende? ¡Aquí no se permite fumar!
Misteriosul domn Barden
Nimeni nu știa cu exactitate de unde venise domnul Barden. Într-o bună zi, casa cea veche a soților Ramila,
care plecaseră de aici mâhniți în urma sinuciderii Amaliei – fiica lor
mai mare – se pomeni ocupată de către un domn pe care, după o săptămână
de zile, îl vedeam pășind pe drumurile colbăite ale satului.
Era
mult prea bătrân, slab și cu pielea tăbăcită, avea puțin păr pe cap și
barbă grizonantă, mergea încovoiat, băgat într-un sacou negru din piele
de caprioară, pantaloni cenușii și o cămașă de culoare indefinibilă, la
gâtul căreia stătea înnodată o panglică de culoare cafe sau roșie
asemenea unei cravate.
În
acea dimineață stăteam în magazinul lui Pietro cumpărând niște mazăre.
Doamna Marga o cântărea, moment în care se deschise poarta scârțâitoare
și intră domnul Barden. Ambii am rămas stâlp. Bătrânul înaintă spre
tejghea și mă făcu să întorc capul și să privesc cu ochii săi gri,
ciocăni cu bastonul în încăpere și eu dădui câțiva pași în urmă, după
care se îndreptă spre doamna Marga.
-Îmi trebuie gaz lampant.
Doamna Marga încercă să zâmbească și o cortină verde înghiți corpul său; apoi apăru cu o butelie și o puse pe tejghea.
-Un baril – se indignă domnul Barden.
-Voi cere să vi să se aducă acasă, peste aproximativ o oră.
-Eu îl voi duce, – răspunse bătrânul lovind încă o dată cu bastonul în podeaua încăperii și făcându-mă să mai dau un pas înapoi.
Doamna Margo se lăsă din nou înghițită de cortină și atunci îl auzii pe domnul Barden bolmojind:
-Nu sunt calic.
Eu mă făcui că nu înțeleg și îmi băgai mâinile într-un sac deschis de fasole ce sunară a ceartă.
-Să nu faci așa ceva!
Mă întoarsei cu fața spre el și îmi veni în cap să-i zic doar:
-Nu, domnule. Scuzați.
-Câți ani ai?
-Unsprezece, domnule, – am zis gata să izbucnesc în plâns.
-La vârsta ta făceam deja baie singur. Înțelegi?
Doamna
Marga și soțul ei Pietro veneau, cu mare greutate, împingând un butoi
și moșul își luă privirea de pe mine. M-am simțit eliberat. L-au pus în
fața ușii de la intrare și Pietro se porni spre bătrân.
-Iată-l, domnule... - și zâmbi.
-Barden!, Barden. Cât costă? – a zis foarte, dar foarte serios.
-Șase pesete.
Bătrânul
sprijini bastonul său de tejghea, își descălță un papuc, scoase un plic
și, de aici, o bancnotă pe care o puse pe tejghea. Am văzut piciorul
său gol, foarte alb, osos și cu o unghie a degetului gros neagră, foarte
neagră, toată unghia era neagră, era unghia cea mai neagră văzută
vreodată de mine. Doamna Marga luă bancnota, deschise un sertar și puse
câteva bancnote și niscaiva monede ce sunară mut pe sticla tejghelei. El
băgă bancnotele în plic și împreună cu piciorul osos și unghia neagră –
foarte neagră – le băgă în papuc. Se răsuci ca să mă vadă iar eu îmi
întoarsei privirea spre fasole. Ascultă cum răsuna de tropote încăperea
și își luă monedele, își înșfăcă bastonul și păși până la butoi. Eu
stăteam în espectativă, emoționându-mă în adevăr și așteptând să văd cum
moșul ridică pe umerii săi acel butoi plin cu gaz lampanat.
-Să vă ajut, domnule Barden, - zise Pedro cu voce hotărâtă.
-Chiamă atunci oamenii din căruță, care stau afară, - răspunse bătrânul.
Zicând așa, doi băieți intrară, încărcară butoiul și plecară. Moșul se opri la ușă și zise lui Pedro și doamnei Marga:
-Făceți cumva ca acest băiat să se băiască.
În
timpul nopții, când tatăl meu cobora în subsol, unde își avea
laboratorul și prepara medicamentele pe care i le solicitau la farmacie –
farmacia noastră se afla la două colțuri de stradă depărtare de
magazinul lui Pedro – mă întâlneam în grădina din spatele casei cu prietenii
mei, care mă așteptau tupilați (vă voi explica pe urmă din ce cauză), și
rămâneam cu ei până ce tatăl meu ieșea din subsol; nu era dificil să
înțelegi de ce tatăl meu făcea atâta gălăgie când mergea, când vorbea,
când căsca, când făcea de toate întrucât era un pic surd, a pierdut
odată claxonul și de atunci trebuia să apropie urechea de gura oamenilor
și să strige. Iată de ce noi aflam ușor unde se afla și ce făcea.
V-am
povestit aventura înfiorătoare referitoare la Pietro, despre bătrânul
care se numea așa precum fac broaștele, despre mirosul său de lemn umed,
despre privirea care arunca foc, papucii plini de bani și unghia
neagră, ¨foarte neagră!¨, am repetat.
Hanibal
- care era gras și cu care niciodată nu puteam să alergăm în joacă,
nu din cauză că era gras ci fiindcă se asfixia - avea ochii fixați pe
fiecare cuvânt al meu, Antonio însă nu credea în nici o silabă de a mea.
Ah, da! Tatăl meu mi-a interzis să prietenesc cu Antonio deoarece tatăl
său fura bovine... doar pentru asta, dar eu nu l-am văzut niciodată
măcar cu o vițică. Mă căuta mereu și, în timp ce tatăl meu discuta cu
Hanibal, Antonio făcea zgomot în curte iar eu îi făceam semne grăsunului pentru ca el să se ducă în curte și să se ascundă cu Antonio, după care
eu făcem un semn și ei ieșeau. Aproape că în semiumbră, deoarece în
coridor exista doar o lampă, vorbeam despre multe chestii și ne spuneam
unul altuia multe chestii și țineam în secret multe chestii.
Antonio – înainte de a ne vorbi despre bătrân – ne-a trântit-o:
-Am
ajuns azi tocmai la Loma Alta (un sat situat la mare distanță de al
nostru) și îmi displăcu – el se culca înaintea trenului și intra în
orice vagon.
Apoi eu le-am povestit despre bătrân, iar Antonio ne-a speriat într-adevăr.
-Să mergem la casa acestui vampir – avea să îmi pară rău că am deschis gura.
Vom
intra în grădina casei prin spate și îl vom spiona pe la geamuri. Așa
vom vedea cum se transformă în liliac și cum iese prin horn să caute
oameni ca să le sugă sângele.
-Mâine, - am zis pentru a câștiga din timp iar mai apoi să scornesc ceva ca să nu merg.
-Nu. Chiar azi. Când vor dormi cu toții.
Hanibal
a fost ultimul în a ajunge la apel – dar a ajuns. Am început să pășim
măsurat prin curtea vechii case strânși lipiți de pereții exteriori.
Puține geamuri erau luminate și asta ne împiedica să mergem. Antonio era
liderul, iar în spatele lui pășeam noi în tăcere, cu mult greu. Atunci
se dezlănțui! Din toate părțile începură să iasă niște scrâșnete
mortuare „bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” și să tremure ramurile și
tulpinile.
-Sunt broaște, - șopti Antonio.
-Ne-a observat, să mergem de aici, - ne imploră el.
-Sunt broaște, doar broaște, - medită Hanibal convingânduse pe sine.
Încercarăm
să distingem ceva acolo înăuntru, ce se afla după un geam, însă văzurăm
doar un pian, o ramă cu imagini fotografice, un tablou sau o oglindă și
un scaun. Trei acțiuni s-au produs aproape în același timp: sunetul
unei uși care s-a deschis, o lumină care era cât pe ce să se izbească în
geam și noi care ne ghemuiserăm. Simțeam că inima îmi ieșea pe gură.
După un scurt timp cât stăteam acolo ghemuiți, Antonio porni să se miște
lipit de perete până când îi văzui fruntea că depăși golul geamului. Fără
să ne lase din ochi, făcea semne ca să privim și noi deasemenea. Puțin
câte puțin ne apropiasem și noi ochii de geam (îmi amintesc că îmi
frecasem nasul și ajunsesem ultimul în a mă poziționa).
Bătrânul stătea așezat pe scaun, cu picioarele desfăcute, balansa capul și scotea fum pe gură. Începu să se cutremure.
-Fumează, - zise Antonio -, tatăl meu tot fumează.
Eu
mă aflam ca într-o altă lume, fiindcă prietenii mei aplecaseră capurile
rapid iar eu mă trezii cu ochii pironiți, văzând cum bătrânul întoarse
capul său spre geam și atunci a fost când am reacționat și îl aplecasem
pe al meu, dar jur că mă văzuse; sunt sigur că nu doar mă observase ci
chiar mă recunoscuse. Nu am mai stat mult pe gânduri, cu lumină sau
fără, am șters-o care și încotro și nu ne-am oprit până când nu am ajuns
în stradă perfect sănătoși și întregi, cu toate că Hanibal respira
foarte urât, parcă se înădușea.
În
ziua următoare – care era duminică – auzii cum tatăl meu discuta cu
cineva (ca de fiecare dată aproape strigând) la ușa casei. Mă uitai și
văzui că acolo stătea bătrânul. Începui din nou să tremur – poate că se
plângea pe mine. Tata își apropia urechea de bătrân și văzui cum acesta
deschise gura și doi colți lungi se îndreptau direct spre gâtul tatălui
meu. Fugii înspăimântat pentru a mă ascunde în grădină!
Inima
mi se urcă în cap și o ascultam cât bate de tare, timp în care vedeam
de la distanță cum tatăl meu făcea notițe în caietul său de rețete și
își luă rămas bun de la bătrân.
EL MISTERIOSO SEÑOR BARDEN
Nadie
supo exactamente de dónde había llegado el señor Barden. Un día la
vieja casa de los Rámila, que se fueron amargados tras el suicidio de
Amalia –la hija mayor− amaneció ocupada por un señor que semanas después
vimos caminar por las polvorientas calles del pueblo.
Era
muy viejo, delgado y de piel curtida, con poco pelo y barba canosa,
caminaba encorvado metido en un saco de gamuza negra, un pantalón gris y
una camisa de dudoso color en cuyo cuello anudaba una cinta café o roja
a modo de corbatín.
Aquella
mañana yo estaba en el almacén de Pietro comprando unas arvejas. La
señora Marga las pesaba cuando la ruidosa puerta se abrió y entró el
señor Barden. Ambos nos quedamos estáticos. El viejo se adelantó al
mostrador, y me volteó a ver con sus ojos grises, golpeó con su bastón
el piso y yo salté unos pasos hacia atrás, luego se dirigió a la señora
Marga.
−Necesito kerosene.
La señora Marga forzó una sonrisa y una cortina verde lamió su cuerpo; luego apareció con un botellón y lo puso en el mostrador.
−Un barril −protestó el señor Barden.
−Pediré que lo lleven a su casa, dentro de una hora más o menos.
−Yo lo llevaré −contestó el viejo dando otro golpe en el piso y haciéndome dar otro salto hacia atrás.
Volvió la señora Marga a dejarse lamer por la cortina y entonces escuché al viejo decir malhumorado:
−No estoy tullido.
Yo me hice el desentendido y metí mis manos en un costal abierto de habichuelas que chasquearon escandalosamente.
−¡No hagas eso!
Me voltee hacia él y sólo se me ocurrió decir:
−No, señor. Disculpe.
−¿Qué edad tienes?
−Once, señor −dije a punto de llorar.
−A tu edad ya me bañaba solo ¿entiendes?
La
señora Marga y su marido Pietro llegaban, con mucho esfuerzo, rodando
un barril y el viejo apartó su vista de mí. Me sentí aliviado.
Colocaron frente a la puerta de entrada, y Pietro se dirigió al viejo.
−Aquí lo tiene, señor… −y sonrió.
−¡Barden! Barden. ¿Cuánto es? −Dijo muy, pero muy serio.
−Seis pesos.
El
viejo recostó su bastón en el mostrador, se quitó una bota, sacó un
sobre, y de allí, un billete que puso en el mostrador. Vi su pie
desnudo, muy blanco,
huesudo
y con la uña del dedo gordo negra, muy negra, toda la uña era negra,
era la uña más negra que jamás había visto. La señora Marga cogió el
billete, abrió una gaveta y puso otros billetes y unas monedas que
sonaron sordas en el vidrio del mostrador. Él metió los billetes en el
sobre y junto con su pie huesudo y la uña negra −muy negra− lo guardó en
la bota. Volteó a verme y yo volví la vista a las habichuelas. Escuché
cómo zapateaba el piso y recogía las monedas, tomó su bastón y caminó
hacia el barril. Yo estaba expectante, realmente emocionado esperando
ver al viejo cargar sobre sus hombros aquel tonel lleno de kerosene.
−Lo ayudo señor Barden −dijo Pietro con tono decidido.
−Entonces llame a los hombres de la carreta que están afuera −contestó el viejo.
Así
lo hizo y dos muchachos entraron, cargaron el barril y salieron. El
viejo se detuvo en la puerta y dijo a Pietro y a la señora Marga.
−Hagan que ese muchacho se bañe.
Por
la noche, cuando mi padre bajaba al sótano, donde tenía su laboratorio y
preparaba medicinas que le pedían en la farmacia −nuestra farmacia está
a dos esquinas del almacén de Pietro−, me reunía en el jardín trasero
con mis amigos que me esperaban ocultos (después les explico por qué) y
estaba con ellos hasta que mi padre salía del sótano; no era difícil
saberlo porque mi padre hacía mucho ruido al caminar, al hablar, al
bostezar, al hacer todo ya que era un poco sordo, había perdido el
cuerno y desde entonces tenía que acercar la oreja a la boca de la gente
y él gritaba. Por eso nosotros siempre sabíamos dónde estaba y qué
hacía.
Les conté la espeluznante
aventura en lo de Pietro, del anciano que se llamaba como hacen las
ranas, de su olor a madera húmeda, de la mirada que echaba fuego, las
botas llenas de dinero y la uña negra, “¡muy negra!”, repetí.
Aníbal
−que era gordo y con quien nunca podíamos jugar de correr, no por lo
gordo sino porque se asfixiaba− tenía sus ojos puestos en cada una de
mis palabras, pero Antonio no me creía ni una sílaba. ¡Ah, sí! Mi
padre me había prohibido ser amigo de Antonio porque su papá robaba
ganado… sólo por eso, aunque yo nunca lo vi ni siquiera con una vaca
chica. Siempre me buscaba, y mientras mi padre hablaba con Aníbal,
Antonio hacía ruidos en el patio y yo le hacía señas al gordito para que
fuese al patio a ocultarse con Antonio, luego yo hacía una seña y
salían. Casi en la penumbra, porque en la galería sólo había un candil,
hablábamos de muchas cosas y nos contábamos muchas cosas y secreteábamos
muchas cosas.
Antonio −antes de que les contara lo del viejo− nos lo dijo:
−Hoy
llegué hasta Loma Alta (un pueblo lejos del nuestro) y no me gustó −él
se colgaba al paso del tren y se metía en cualquier vagón.
Luego les conté lo del viejo, y Antonio nos asustó de verdad.
−Vamos
a la casa de ese vampiro −me arrepentí de haber abierto la bocota−.
Entramos a la casa por detrás y lo espiamos por las ventanas. Así vemos
cómo se convierte en murciélago y sale por la chimenea a buscar gente
para chuparle la sangre.
−Mañana −dije para ganar tiempo y luego inventar algo para no ir.
−No. Hoy mismo. Cuando todos se duerman.
Aníbal
fue el último en llegar –pero llegó−. Anduvimos dando tropezones por el
patio de la vieja casa pegados a las paredes externas. Pocas ventanas
estaban iluminadas y eso dificultaba caminar. Antonio era el líder,
detrás de él íbamos en silencio, pesadamente ¡entonces ocurrió! Por
todas partes comenzaron a saltar unos ruidos de ultratumba “bar-den,
bar-den, bar-den, bar-den” y temblaban las ramas y tallos.
−Son ranas −susurró Antonio.
−Nos ha descubierto, vámonos −pedí suplicante.
−Son ranas, sólo ranas −musitó Aníbal convenciéndose.
Tratábamos
de distinguir algo allá adentro a través de una ventana, sin mayor
descubrimiento que un piano, un marco con foto o pintura o espejo y un
sillón. Tres acciones se produjeron casi al mismo tiempo: El sonido de
una puerta que se abrió, una luz que fue a estrellarse a la ventana y
nosotros que nos acurrucamos. Sentí que el corazón me salía por la boca.
Tras un rato allí acuclillados, Antonio fue irguiéndose muy pegado a la
pared hasta que vi que su frente había pasado el vano de la ventana.
Sin dejar de vernos hacía señas para que miráramos nosotros también.
Poco a poco fuimos llevando nuestros ojos a la ventana (recuerdo que me
raspé la nariz y fui el último en tomar posición).
El viejo estaba sentado en el sillón, con los pies estirados, balanceaba su cabeza y echaba humo por la boca. Comencé a temblar.
−Está fumando −dijo Antonio−, mi papá también fuma.
Yo
estaba en otro mundo porque mis amigos bajaron sus cabezas rápidamente y
yo me quedé atornillado viendo cómo giraba la suya el anciano hacia la
ventana y fue entonces cuando reaccioné y bajé la mía pero juro que me
vio; estoy seguro que no sólo me vio sino que me reconoció. No lo
pensamos más, con o sin luz, salimos disparados y no paramos hasta estar
en la calle sanos y salvos aunque Aníbal respirara muy feo, como
atragantándose.
Al
día siguiente −que era domingo− escuché que mi padre hablaba con
alguien −como siempre casi gritando− en la puerta de casa. Me asomé y
allí estaba el viejo. Otra vez comencé a temblar −quizás iba a quejarse
de mí−. Mi padre acercó la oreja al anciano y vi cómo este abría la
boca y dos largos colmillos iban directo al cuello de mi padre ¡corrí
espantado a esconderme al jardín!
El
corazón se metió en mi cabeza y lo escuchaba fuertemente mientras a la
distancia veía que mi padre tomaba nota en su cuaderno de recetas y
despedía al viejo.
(trad. din spaniolă de A. Langa)
