INUNDAȚIE/INUNDACIÓN/INUNDACIÓ*

INUNDAȚIE

Plouase mult, plouase atât de tare

că apa ce-a curs de sus, de pe acoperiș,

umplu gălețile și butoaele toate,

alte vase mai mari și mai mici

deveniseră neîncăpătoare.

În lac se prefăcu întreaga ogradă

și grădină toată se acoperise cu apă,

iar casa, casa începu să plutească

ca o butelie cu un bilețel înăuntru,

scris într-o limbă indescifrabilă.

INUNDACIÓN

Ha llovido mucho, ha llovido tanto

que el agua caída del cielo, por el tejado,

llenó los baldes y todos los barriles,

otros cubos de diferentes tamaños

se llenaron por completo.

El patio se transformó en un lago,

el jardín se cubrió íntegramente,

y la casa, la casa empezó a flotar

como una botella con un billete dentro,

escrito en un idioma indescifrable.

INUNDACIÓ

Havia plogut molt, tant fortment plogut
que l’aigua que caia dels núvols, pel teulat,
omplia poals i tots els cubs, altres
recipients grans o menuts eren a vessar.
En estany es tornà el pomar sencer
i tot el jardí es cobrí d’aigua,
i fins i tot la casa començà a flotar
com una botella amb un paperet dins,
escrit en una llengua indesxifrable.

*traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

EL MAR de ISABEL LLORCA BOSCO (trad. al catalán y rumano)

EL MAR

Los inquietos helechos de las olas
han anclado mis pies a los largos veranos
de risas y secretos compartidos,
de la perturbadora soledad de mi cuerpo creciendo.
Y ahora que estoy habitada como una casa
de vacaciones cuando enero se incendia,
y ahora que la estación es otra,
todavía respiro el aire áspero
y toco la intemperie.
El mar tiene un cerco de voces agudas que persisten
como la queja de las madres.
Aquel fluido azul de tinta y porcelana y
témpera y noche venturosa
se alarga y se riza en un rasgo que trato de leer
cuando la ola –al fin – hace silencio.
Y con la sal en los ojos y en la boca, sin cuerpo casi,
inicio mi canto adolescente.

EL MAR

Les inquietes falgueres de les ones
han ancorat els meus peus als llargs estius
de riures i secrets compartits,
de la pertorbadora soledat del meu cos creixent.
I ara que sóc habitada com una casa
de vacances quan gener s’incendia,
i ara que l’estació és una altra,
encara respire l’aire aspre
i toque la intempèrie.
El mar té un cèrcol de veus agudes que persisteixen
com la queixa de les mares.
Aquell fluid blau de tinta i porcellana i
colors al tremp i nit venturosa
s’allarga i es rulla en un tret que tracte de llegir
quan l’ona – finalment – fa silenci.
I amb la sal als ulls i a la boca, sense a penes cos,
inicie el meu cant adolescent.

(traduït al català per PERE BESSÓ)

 

MAREA

Ferigile agitate ale valurilor

mi-au proptit picioarele în verile lungi

pline de râsete și secrete împărtășite,

venite din tulbura singurătate a corpului meu tânăr.

Iar acum că mă aflu locuită precum o casă

de vacanță când luna ianuarie prinde aripi,

acum când anotimpul e altul,

încă mai respir aerul aspru

și ating intemperia.

Marea are un cor de voci pătrunzătoarea ce persistă

ca vaietul mamelor.

Acel fir albastru de cerneală și porțelan,

și pictura și noaptea cu vânt,

se alungesc ca o linie pe care încerc să o urmăresc

când valul -în sfârșit- face liniște.

Și cu sarea în ochi și în gură, aproape fără de corp,

îmi încep melodia mea adolescentină.

(trad. al rumano por A.L.)