A MÍ DAME de Jacobo Rabinowicz* (trad. al rumano)

A MÍ DAME

A mí dame lo desconocido

Lo que se esconde

Detrás de lo escondido.

A mí dame la parte oscura

De la oscuridad

Dame el pavo real degollado

El ojo sin pupila

El cráneo sucio.

Dame nada más que lo rechazado

El ladrido solo

Sin el perro.

A mí dame una mano llena de huesos sin carne

La vena chata y chupada

La saliva espesa, gris.

A mí dame lo que te sobre

Lo que no quieras ver

Lo que no quieras escuchar

Lo que no quieras oler.

A mí dame todo lo que odies

Tus parientes

Tus vecinos

Tu familia.

A mí dame el ruido,

Y no la acústica.

El ruido, entendés.

El crujido el estruendo

El sonido de la campana rota.

A mí no me des nada metódico

Nada sistemático

Nada que creas que me trae alivio

Dame simplemente

Sólo eso que te estoy pidiendo

Sólo eso que me trae la paz que necesito.

MIE DĂ-MI

Mie dă-mi necunoscutul

Ceea ce e ascuns

După aceea ce e ocultat.

Mie dă-mi partea obscură

A întunericului

Dă-mi păunul regesc răpus

Ochiul fără pupilă

Craniul întinat.

Nu-mi da mai mult decât recuza

Lătratul însuși

Fără copoi.

Mie dă-mi un pumn de oase descărnate

Vena stearpă și suptă

Saliva densă, cenușie.

Mie dă-mi rămășițele

Ceea ce nu vreai să vezi

Ceea ce nu vreai să auzi

Ceea ce nu vreai să adulmeci.

Mie dă-mi tot ce urăști.

Rudele tale

Vecinii

Familia ta.

Mie dă-mi zgomotul,

Nu-mi arde de acustică.

Zgomotul ca atare, înțelegi.

Scrâșnetul și bubuitul,

Sunetul clopotului spart.

Nu-mi da din ce se întâmplă în mod regulat,

Nimic din ceea ce-i sistematic

Nu vreau nimic ce mi-ar aduce alinare

Dă-mi pur și simplu

Doar ceea ce îți cer

Doar ceea ce îmi aduce pacea necesară. (trad.- a.l.)

*Nacido el 11 de noviembre de 1939, en Buenos Aires, Argentina. Casado, dos hijas. Murió el 28 Octubre 2015

Estudios secundarios completos y parte de estudios terciarios (no llegados a concretar).

Me dedico a la industria gráfica.

Integro el coro “Grupo Coral Divertimento” (en la cuerda de bajos), que se dedica a música de la liturgia católica. 

Dirijo un taller de literatura, específicamente dedicado a la poesía.

LOS DÍAS PASAN DESIERTOS Y DISTANTES de Edith Villalobos* (trad. al rumano)

LOS DÍAS PASAN DESIERTOS Y DISTANTES,

cada segunda respiración,
todavía lentos, todavía sin digerir,
seguramente quedaron sin memoria en una exhalación.
tal vez jugaron, tal vez apostaron  y ahora se disculpan.

Todo se parece a nada, algo es descubierto y olvidado.
y todo sigue pareciéndose a nada,
los días desiertos y distantes,
sin memoria, cavan tumbas y fosas comunes
sin digerir y en menos de una respiración.

Pedacitos de carne humana entre las uñas,
pedacitos de hígados y corazones,
satisfacer la golosa tortura del morbo deshilachado
por patéticas frases de represión.

Entre dientes el cuchicheo, los pedazos de carne,
de hígado y de alma, saboreada y repasada la saliva,
el lujurioso morbo y la satisfacción.

Todos los cuerpos destrozados,
estorbozos hígados corazones o almas,
son ahora sangre,
días desiertos y distantes,
morbo deshilachado
y la patética, deprimente satisfacción.

ZILELE TREC PUSTII ȘI DISTANTE,

fiecare secundă din respirație,

dispare lent, fără a fi digerate,

rămase desigur fără memorie într-o expirație,

ori poate că au intrat în joc, au pontat și acum se căiesc.

Totul pare să fie nimic, ceva e descoperit și uitat,

dar totul pare să rămână a fi nimic,

zilele pustii și distante,

lipsite de memorie, sapă gropi și morminte comune

fără să mistuie pe parcursul a mai puțin de o respirație.

Bucățele de carne umană sub unghii,

bucățele de ficat și inimă,

satisfacerea torturii teribile a morbului extins

prin frazele patetice ale unei represiuni.

Șoapte prinse între dinți, fâșii de carne,

de ficat și de suflet, salivă savurată și înghițită,

luxuriantul morb și satisfacția.

Toate corpurile rupte în bucăți,

părți din ficat, inimă sau suflet,

acum sunt sânge,

zile pustii și distante,

morbul extins

și patetica, deprimanta satisfacție.

*

Edith P. Villalobos Barrera (San Gil –Santander-, 1981-Bucaramanga - 2009).  Escritora colombiana.  A veces firmaba con su sobrenombre: "Chino". Estudió Derecho en la UIS (Universidad Industrial de Santander). Anarquista con gran sentido del humor y mordaz en sus ensayos y artículos. Trabajó intensamente por la Defensa de los Derechos Humanos, colaboró como educadora popular (POECP) en asentamientos de Bucaramanga y Piedecuesta (Santander), Barrios populares y Organizaciones que rescataran el arte popular, barrial y llevaran  propuestas urbanas. Participó en colectivos de Literatura en diferentes espacios, tanto estudiantiles como barriales. Corresponsal de páginas Web de contrainformación  y de poesía tanto en el país como en Valencia (España)  desde el  año 2007 al 2009. Murió jovencísima,  en una edad mítica: a los 27,  pero dejó el alma viva en todos los espacios y en todas las personas que tuvimos el honor de conocerla.

(Biografía: Sofía Rodríguez García)

SOY AIRE/SUNT AER de SAGRARIO HERNÁNDES (SAGO SAY)

SOY AIRE

Aunque me veáis moverme
Y hablar como si fuera una persona.
El aire puede tomar la forma que quiera
Y en un día de vendaval
Tomé este cuerpo de ánfora romana
Después fuí hoja de sauce
Y piedra de puente viejo.
Al final amaine y tomé
este cuerpo impermanente.
Mis padres nunca supieron que yo
Era aire. Mis hermanos mis maestros
Mis amantes. Ninguno supo nunca
Que soy aire. Aire que jamás cesa
Aire que se escapa por cualquier rendija
Que sopla lo mismo el rostro frío
De un muerto que le silba una melodía
Al niño que tiene pesadillas en la noche.
Soy aire que aviva el fuego
O lo apaga. Aire que infla el pellejo
De una gaita. Aire que entra
Por el hueco de la chimenea
Mientras pone cara de escuchar
Con atención a sus mayores.
Nací aire como pude nacer tierra
O cualquier otro elemento
Pero elegí nacer aire
Y poder abrazarlo todo sin quedarme
En nada.
Sé que a veces molesta mi
Constante movimiento
Que es insoportable para "ellos"
No saber nunca de dónde vengo
Ni adónde voy. Desalentador
No poder abrazar mi cintura
No poder atrapar mi boca en un beso
No saber cuándo voy a destrozar tus
Sueños en este torbellino de inquietudes.
Solamente una vez alguien
Se amarró fuertemente a un árbol
Para soportarme huracán
Y conseguir besarme los ojos
Un instante mientras yo
Arrasaba sin piedad
Su infancia de trigal abandonado.

SUNT AER

Deși mă vezi că mă mișc

Și vorbesc ca și când aș fi o persoană.

Aerul poate lua forma pe care o vrea

Și într-o zi furtunoasă

Am luat forma unei amfore romane.

Mai apoi am fost frunză de salcie

Și piatră de pod vechi.

Într-un târziu m-am liniștit

Și am luat forma acestui corp efemer.

Părinții mei nu au știut niciodată că eu

Am fost aer. Frații mei, maieștrii mei,

Amanții mei. Nimeni nu a știut niciodată.

Că sunt aer. Aer care nu se sfârșește,

Aer ce nu iese prin orice fisură,

Ce suflă în acelaș moment fața rece

A unui difunct și fluieră o melodie

Copilului care noaptea are coșmaruri.

Sunt aer care ține focul aprins

Sau îl stinge. Aer care umflă burduful

Unui cimpoi. Aer care intră

Prin hornul unui șemineu

Iar între timp se preface că ascultă

Cu multă atenție pe cei mai în vârstă.

M-am născut aer cum aș putut fi pământ

Sau oricare alt element,

Dar am ales să fiu aer

Și să pot îmbrățișa totul fără să rămân

În neunde.

Știu că uneori deranjează

Mișcarea mea permanentă,

Că pentru "ei" e insuportabil

Să nu știe niciodată de unde vin

Și unde mă duc. E frustrant

Să nu te poți cuprinde de talie

Să nu poți acoperi gura într-un sărut,

Să nu știi când o să poți ruina

Visele tale în acest vârtej de neliniști.

Doar o singură dată cineva

S-a agățat de un copac

Pentru a-mi ține piept furtunii

Și ca să-mi poată săruta o clipă

Ochii timp în care eu

Să-i cutreier fără pic de milă

Copilăria ca pe o pajiște părăsită.