LUMINI

Lumini

Când totul se termină 

se-aprinde o lumină

Trec îngerii pe aproape -

nu-i ziuă și nici noapte

E cerul fără stele -

stau norii peste ele

În ape-ntunecate

luminile ard toate

POTECĂ

Potecă 

Vântul a zburat pe aici fără frică 

norul grăbit plutește pe cer repejor 

urmele zac pe acolo pe unde noi trecem

tot universul nu-ncape într-o singura hartă 

Există un loc ascuns unde mor elefanții 

din trupurile lor cresc apoi copaci milenari 

la capăt de drumuri începe câte o potecă 

cu urme adânc imprimate ce duc în neant 

ORT*

ORT

Aceștia sunt morții - 

pe ei să îi credeți -

dați mai departe 

să vadă lumina 

**"

Aquí son los muertos

fijaros en ellos

y que no os olvidéis 

de encender una vela

ASCUNZIȘ

Ascunziș 

Moto; "Câinele poetului e și el poet" (Ion Cristofor)

Câinele poetului e miniatural - încape ușor în buzunarul stâng de la bluză 

Câine nobil - pur sânge si foarte isteț - el nu poate fi ținut nici o clipă în lanț 

Câinele poetului are umbra impregnată total pe spatele drept al stăpânului

Pe toată durata zilei ei zburdă  în doi în zonele periferice ale realului

Jocul preferat e de-a v-ați ascunselea - așa apar abilitățile de a atinge neantul 

Greu de presupus cine pe cine caută și cine din ei va ieși primul din ascunziș 

Alain DELON

Alain Delon

Lipit strâns lipit cu privirea de geamul mut ca să te văd să mi te ascult de dincolo de pereții subțiri ai acestei case cu două uși și atâtea ferești la care se pare că nu stă nimeni

O ușă mare stă la intrare - pe altă ușă mai mică scrie citeț "accesul persoanelor străine strict interzis" - cine însă încă nu știe că după ea se petrec lucruri grave de tot

Brusc a încetat să mai bată inima unui om - pitită în culcușul ei umed nimeni nu o poate reporni - a picat dintr-odată pulsul s-a oprit respirația a obosit de asemenea viață 

FINAL

Cel care ține într-o mână  lingura cea mare - în alta având un bolovan - are inima măscărită de sânge

Cel ascuns - involut - după proprii ochi ieri cerșetor azi pierdut prin perine se înfruptă copios din toate

O porție de alcool îl face cool - îi inoculează un soi de prestanță - prostia sa are drept aliat râsul sardonic 

Cu alură sa de neoiscariotean  acest tip bizar rezemat e de-un zid - viața i se reduce la o singură zi

RAZĂ

Rază 

Muntele acoperit cu stele e muntele tău - crescut pe alt munte - ca o minune ce se ivește în fapt de seară 

Zi-mi că ești tu și că știi ce se întâmplă și de ce toate ușile sunt închise - tânără tu ca o taină de regăsit 

O rază căzută la întâmplare  trece prin hățișul de alături unde și-au găsit adăpost peste zi niște păsări 

ZIUA A ȘAPTEA

Ziua a șaptea 

Cât se mai poate 

fă ziuă din noapte

Cât mai e timp 

învață să simți

Cât mai trăiești 

citeste povesti

Poezie si traducere (spaniolă-română)

Coral Bracho (Ciudad de México, México, 1951)

El amor es su entornada sustancia 

Encendido en los boscajes del tiempo, el amor

es su entornada sustancia. Abre

con hociquillo de marmota,

senderos y senderos

inextricables. Es el camino

de vuelta

de los muertos, el lugar luminoso en donde suelen

resplandecer. Como zafiros bajo la arena

hacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floración

de pedernal, blanca y hundiéndose

y volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,

de la calma del agua, y del sol

que toca,

con dedos ígneos y delicados

la frescura vital. Así nos dicen

con su candor de caracolas; así van devanándonos

con su luz, que es piedra,

y que es principio con el agua, y es mar

de hondos follajes

inexpugnables, a los que sólo así, de noche,

nos es dado ver

y encender.

Dragostea e substanța sa simpatetică 

Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotă

cărări și cărări 

încurcate. E calea 

de întoarcere 

a morților, un luminiș 

unde aceștia revin 

să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescență

de silex, albă, 

afundându-se 

și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,

de la liniștea apei, de la soarele ce atinge, 

cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă 

cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și 

marea 

de adânc frunziș

de nestrăbătut, pe care doar 

așa, noaptea, 

ne e dat să o vedem 

și să o încingem.

Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)

Sin ti 

Cuando me quede sin ti

no me crecerán más las uñas

ni el cabello

Sin ti,

congelaré para siempre el firmamento

en un eterno gris

/colores de lamento/

Sin estrellas

Sin luna

Sin un sol

Olvidaré masticar

y decir buenos días

a la gente que más quiero.

Cuando no estés conmigo

ni a mi lado

incendiaré mi balsa,

se secarán mis rios

Se morirá mi verde

Todo me será ajeno

Vulgar,

solo e inútil

Sin ti

no tendré más destino

y perderé mi nombre

y creo que en cuclillas

me quedaré flotando para siempre

en un limbo frío

Sacudida, sin habla

espectando mi enloquecido drama.

Cuando no estés más a mi lado

seré una solitaria sola

y alguien caritativo

me inventará una vida

Pero tendrá que hacérmela

creer cada mañana.

Fără de tine

Când voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părul

Fără de tine, 

voi acoperi pentru totdeauna 

bolta cerească 

cu un gri etern /culori ale tânguirii/ 

Fără de stele 

Fără de lună 

Fără de soare 

Voi uita să mănânc 

și să salut 

oamenii pe care-i iubesc mai mult

Când nu vei mai fi cu mine

și nici alături 

îmi voi da foc la plută, 

îmi vor seca râurile 

Verdele meu va muri 

Totul îmi va fi străin 

Vulgar,

îndepărtat și inutil 

Fără de tine 

nu voi mai avea destin 

și numele mi-l voi pierde 

și cred că așa ghemuită 

voi rămâne levitând pentru 

totdeauna 

la o margine rece de univers 

Cutremurată, în tacere 

așteptând înnebunită mea 

dramă.

Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată 

și cineva milos 

îmi va inventa o viață 

Însă va trebui să mă facă să cred în ea 

în fiecare dimineață.

Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)

Amour Fou

Cada uno en 

su asiento

o de pie en su lugar

la ciudad recorremos

deseando llegar pronto

ligeramente incómodos

entre extraños molestos

En el fondo

tenemos mucho miedo

de sabernos

reunidos aquí

en esta humilde luz

contra la noche

En el fondo

tenemos mucho miedo de sabernos

como grandes amantes reunidos

Como grandes amantes reunidos

en el pliegue del manto de un dios ciego

Como polvo de estrellas reunidos

bajo esta luz fugaz nos desconocemos

Porque es muy breve el tiempo concedido,

evitamos mirarnos

Porque es muy breve el tiempo concedido,

amor tal en los ojos

sería sangre

Podría destruirnos

Así que vamos graves

como veinte astronautas que se encuentran

en extraño planeta

y de amor tal

que todo desintegra

no se miran siquiera

Y surcamos las calles

deseando no llegar

no tener que perdernos

tan fuera de la luz del colectivo

que nos congregó a todos,

pasajeros,

boleto en el bolsillo

El módico milagro

que pronto quedará

para siempre perdido

No tocar ese timbre no tener que bajarnos

–hasta nunca–

en nuestros respectivos paraderos

Amour Fou

Fiecare 

pe seama sa

în grabă mare

cutreierăm orașul

dorind să ajungem rapid

ușor incomodați 

printre ciudățeniile agasante 

În suflet

purtăm multă frică 

să ne știm 

reuniți aici

sub astă lumină umilă

în toiul nopții

În suflet

purtăm multă frică

să ne știm 

reuniți 

ca marii amorezi

Ca marii amorezi

reuniți

în falda mantiei unui 

zeu orb

Ca praful de stele 

reuniți 

sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem 

Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,

evităm să ne privim

Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,

dragostea însăși e sânge în ochi

Ar fi putut chiar să ne ucidă 

Așa că arătăm solemni 

ca douăzeci de astronauți 

care se află 

pe o planetă ciudată 

și din atâta dragoste 

ce distruge totul în jur

nici măcar nu se privesc 

Și brăzdăm drumurile

dorind să nu ajungem  

să nu apucăm să ne ducem

prea departe de lumina cercului

ce ne-a reunit pe toti,

pasagerii,

cu biletele în buzunar

Mic miracol

ce degrabă va rămâne

pierdut pentru vecie

Nu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm 

- niciodată -

la respectivele noastre puncte de destinație

Montserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)

Sublimación

Qué he de hacer

si todo lo mío se adivina en tu sombra,

si las manos no me obedecen

ni acata la huida la marea

y vuelve siempre la Luna

a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,

con los recuerdos de las huellas

en la nieve y en la habitación de ceniza

donde el viento sopla del ocaso

hasta el amanecer y la noche

regresa tras los pasos del tiempo nocturno

del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas

del humo y su preciosa voz de miel,

impedir que el cristal se empañe

con el vaho de la tormenta y desnuden

tus labios el naufragio del silencio

del verso atrapado sin anzuelo

en la red de los soles dibujados

al azar en el albor del sentimiento

que se sujeta al agua

y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río

donde de los huesos brotan rosales,

y se abrazan el gris y la transparencia

de los besos a oscuras

en el rocío del raso del poema

y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta

ni sentir en mi mirada tus ojos,

qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,

dime qué con el alma,

nosotros,

y con el amor.

Sublimare

Ce să fac

dacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,

dacă mâinile nu mi se supun

nici mareea nu ține seama de subterfugiu

și revine Luna ca întotdeauna

pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile

cu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușă

unde vântul suflă dinspre apus

până la răsăritul soarelui iar noaptea

revine după trecerea timpului nocturn

al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii

fumului și vocea sa dulce de miere,

să împiedic ca sticla să se acopere

cu ceața de la furtună și să dezgolească

buzele tale naufragiul tăcerii

versului prins fără acul îndoit

în plasa sorilor desenați

la întâmplare în zorii sentimentului

ce se agață de apă

și pătează caligrafia 

cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului

unde germinează arbuștii din oase

și se îmbrățișează cenușiul și transparența

săruturilor prin întuneric

în roua de la capătul poemului

și în rana intangibilă din corp.

Ce să fac pentru a nu sta 

trează 

și nici să-ți simt ochii în privire,

ce să fac cu pielea, 

cu suferința sângelui,

zi-mi ce se fac cu sufletul,

cu noi,

și cu iubirea.