NOAPTEA NE OCROTEŞTE
Tu eşti momentul,
veriga care uneşte atomii timpului
cu tot trecutul adăpostit în razele sale.
Tu eşti spaţiul tăcerii,
palpitaţia de-amor ce se destinde
transbordând sufletu-ţi pur în a mea conştiinţă.
Noaptea ne ocroteşte,
fire de semiîntuneric ne rătăcesc
în babiloniile instinctului
care trădează invizibila vindecare.
Viaţa ne strânge în braţele sale,
nu există moarte şi nici agonie,
holera domnului celor adormiţi
nu trece pragul nostru cu ceţile ei.
Chipul viselor ia înfăţişarea ta,
surâd zorii de frumuseţe.
Traversăm împreună penumbra
şi-ţi ofer ochii mei care încă mai ard.
LA NOCHE NOS AMPARA
Tú eres el instante,
el eslabón que une los átomos del tiempo
con lo antiguo que anida en sus raíces.
Tú eres el espacio del silencio,
el pálpito de amor que se recrea
volando tu alma pura en mi conciencia.
La noche nos ampara,
hilos de sombra-luz nos entretejen
en marañas de instinto
que anuncian la invisible sanación.
La vida nos estrecha entre sus brazos,
no hay muerte ni agonía,
la cólera del dios de los durmientes
no cruza nuestro umbral con sus tinieblas.
El rostro de los sueños se disfraza de ti,
sonríe amaneceres de belleza.
Juntos atravesamos la penumbra
y te ofrezco mis ojos que alumbran todavía.
sâmbătă, 19 februarie 2011
miercuri, 16 februarie 2011
Poem de Elisa Golott (Chile)
ÎN AMURGUL ANILOR
El, privea prin geamul spălăcit
cu pielea învineţită de frig.
Ea, aşezată în fotoliul albastru,
mângâia motanul ce-i dormita în poală.
El, în tăcere lăsa privirea
ca să-i zboare printre frunzele copacului de jacaranda
care se frământa furios afară.
Ea, înfige pupilele sale în omoplatul bărbatului,
a cărei pasiuni, deja risipite şi anoste, nimic nu provoacă.
El, uneşte într-un tot întreg căldura casei
şi umezeala ploii ce cade peste grădină.
Ea, se simte scufundată între semiumbră şi visuri.
Din acelea care o fac translucidă şi perfectă.
El, se separă de geam
şi, cu privirea vagă şi absentă,
îşi târâie corpul tomnatic, vidat.
Ea, îi surâde la timpul prezent
şi gândeşte în ritmul orelor scurse.
--------
Anii trecuţi i-au sărăcit nopţile
şi zilele i le-au făcut mai întunecate.
Acum doar se uită unul la celălalt ca nişte oglinzi fără memorie,
comunică prin coduri de epocă,
se risipesc în tăceri fade şi incerte.
Rutina existenţei
i-a transformat în corpuri fără de istorie,
cu pleoapele obosite,
metalice şi ruginite.
EN EL OCASO DE LOS AÑOS
El, mira por la ventana empañada
con la piel lívida de frío.
Ella, sentada en la poltrona azul
acaricia al gato que dormita en su regazo.
El, en silencio deja volar sus ojos
por sobre el follaje del jacarandá
que afuera se mece furioso.
Ella, aferra sus pupilas en la espalda del hombre
que ya con pasiones dispersas y añosas, nada provoca.
El, se fusiona entre el calor de la casa
y la humedad de la llovizna que cae en el jardín.
Ella, se siente sumergida entre la penumbra y los sueños.
Esos que la hacen traslúcida y perfecta.
El, se despega del cristal
y con la mirada vaga y ausente
arrastra su cuerpo otoñal y vacío.
Ella, le sonríe en tiempo presente
y lo piensa en pretéritas horas.
--------
Los años han desgastado sus noches
y han oscurecido sus días.
Ahora solo se miran como espejos sin memorias,
se comunican con códigos añejos,
se desvanecen en silencios desnudos e inciertos.
La rutina de la vida
los transformó en cuerpos sin historias
con los párpados cansados,
metálicos y herrumbosos.
El, privea prin geamul spălăcit
cu pielea învineţită de frig.
Ea, aşezată în fotoliul albastru,
mângâia motanul ce-i dormita în poală.
El, în tăcere lăsa privirea
ca să-i zboare printre frunzele copacului de jacaranda
care se frământa furios afară.
Ea, înfige pupilele sale în omoplatul bărbatului,
a cărei pasiuni, deja risipite şi anoste, nimic nu provoacă.
El, uneşte într-un tot întreg căldura casei
şi umezeala ploii ce cade peste grădină.
Ea, se simte scufundată între semiumbră şi visuri.
Din acelea care o fac translucidă şi perfectă.
El, se separă de geam
şi, cu privirea vagă şi absentă,
îşi târâie corpul tomnatic, vidat.
Ea, îi surâde la timpul prezent
şi gândeşte în ritmul orelor scurse.
--------
Anii trecuţi i-au sărăcit nopţile
şi zilele i le-au făcut mai întunecate.
Acum doar se uită unul la celălalt ca nişte oglinzi fără memorie,
comunică prin coduri de epocă,
se risipesc în tăceri fade şi incerte.
Rutina existenţei
i-a transformat în corpuri fără de istorie,
cu pleoapele obosite,
metalice şi ruginite.
EN EL OCASO DE LOS AÑOS
El, mira por la ventana empañada
con la piel lívida de frío.
Ella, sentada en la poltrona azul
acaricia al gato que dormita en su regazo.
El, en silencio deja volar sus ojos
por sobre el follaje del jacarandá
que afuera se mece furioso.
Ella, aferra sus pupilas en la espalda del hombre
que ya con pasiones dispersas y añosas, nada provoca.
El, se fusiona entre el calor de la casa
y la humedad de la llovizna que cae en el jardín.
Ella, se siente sumergida entre la penumbra y los sueños.
Esos que la hacen traslúcida y perfecta.
El, se despega del cristal
y con la mirada vaga y ausente
arrastra su cuerpo otoñal y vacío.
Ella, le sonríe en tiempo presente
y lo piensa en pretéritas horas.
--------
Los años han desgastado sus noches
y han oscurecido sus días.
Ahora solo se miran como espejos sin memorias,
se comunican con códigos añejos,
se desvanecen en silencios desnudos e inciertos.
La rutina de la vida
los transformó en cuerpos sin historias
con los párpados cansados,
metálicos y herrumbosos.
joi, 10 februarie 2011
Poem de Sara Castelar Lorca (www.oazadecuvinte.com)
Pulsul I
Am doar o vârstă pentru a-mi petrece
o etate însingurată
şi un traseu de toamne brodând culoarea galbenă.
Există o singurătate care roteşte
un inel evlavios cu înălţimile verbului,
acea carcasă infinită a vinovăţiei
ce comportă frumuseţea,
marginea ei ascuţită.
Nebunia nu e altceva decât un moment preţios
al unei lumini umane,
umanizate până la limită,
şi conţine în sine conturul crimei.
Popasul, inima, strada
devin un zgomot de valize,
un traseu în serpentină de voci răsunătoare,
o garoafă roşie între viscere.
O, cât de mult iubesc bestia
şi sunt înfometat şi torturat,
şi am un vis voluptos de miere şi de naşteri.
Cuprind o inimă cu pumnii
şi sufăr de scris,
sufăr de aceiaşi boală
cu acel chemat de bestie
şi care e ucis cu ghiara semnului.
Asta este clipa geamătului
la învierea cuvântului,
deplâng precizia
mâinii ce mângâie fruntea orbului,
deplâng locul nevătămat al loviturii date unui copil.
E clipa pulsului;
păşesc printre iedera imposibil de umedă,
iar marea a decapitat valurile în propria-mi burtă.
Supravieţuieşte doar cugetul
care, neputând fi cuvânt,
se sinucide între buzele mele.
Păşesc printre rândurile scrise de vreun zeu asexuat
şi-mi iau o femeie ca să mă însoţească.
EL PULSO I
Tengo sólo una edad para cubrirme
una edad sola
y un reguero de otoños urdiendo el amarillo.
Hay una soledad que gira
un anillo piadoso con la altitud del verbo
la carcasa infinita de la culpa
que ostenta la belleza,
su puntiagudo borde.
La locura es tan sólo un instante precioso
de una luz que es humana,
desesperadamente humana,
y contiene la forma del delito.
La estancia, el corazón, la calle
se vuelven un sonido de maletas
una ruta angulosa de voces y martillos
un clavel entre vísceras.
Oh, cuánto amo la bestia
y tengo hambre y martirio
y un deseo lascivo de mieles y de partos.
Acojo un corazón entre los puños
y sufro de escritura,
sufro del mismo mal
que padece el llamado por la bestia
el que es aniquilado con la garra del signo.
Ésta es la hora del llanto
en la resurrección de la palabra,
lloro la exactitud
de la caricia en la frente del ciego
lloro la ilesa marca del zarpazo de un niño.
Es la hora del pulso;
camino por la hiedra salvajemente húmeda
y el mar ha degollado las olas en mi vientre.
Tan sólo sobrevive la razón
de lo que no pudiendo ser palabra
se suicida en mis labios.
Discurro en los renglones de algún dios asexuado
y llevo una mujer que me acompaña.
Am doar o vârstă pentru a-mi petrece
o etate însingurată
şi un traseu de toamne brodând culoarea galbenă.
Există o singurătate care roteşte
un inel evlavios cu înălţimile verbului,
acea carcasă infinită a vinovăţiei
ce comportă frumuseţea,
marginea ei ascuţită.
Nebunia nu e altceva decât un moment preţios
al unei lumini umane,
umanizate până la limită,
şi conţine în sine conturul crimei.
Popasul, inima, strada
devin un zgomot de valize,
un traseu în serpentină de voci răsunătoare,
o garoafă roşie între viscere.
O, cât de mult iubesc bestia
şi sunt înfometat şi torturat,
şi am un vis voluptos de miere şi de naşteri.
Cuprind o inimă cu pumnii
şi sufăr de scris,
sufăr de aceiaşi boală
cu acel chemat de bestie
şi care e ucis cu ghiara semnului.
Asta este clipa geamătului
la învierea cuvântului,
deplâng precizia
mâinii ce mângâie fruntea orbului,
deplâng locul nevătămat al loviturii date unui copil.
E clipa pulsului;
păşesc printre iedera imposibil de umedă,
iar marea a decapitat valurile în propria-mi burtă.
Supravieţuieşte doar cugetul
care, neputând fi cuvânt,
se sinucide între buzele mele.
Păşesc printre rândurile scrise de vreun zeu asexuat
şi-mi iau o femeie ca să mă însoţească.
EL PULSO I
Tengo sólo una edad para cubrirme
una edad sola
y un reguero de otoños urdiendo el amarillo.
Hay una soledad que gira
un anillo piadoso con la altitud del verbo
la carcasa infinita de la culpa
que ostenta la belleza,
su puntiagudo borde.
La locura es tan sólo un instante precioso
de una luz que es humana,
desesperadamente humana,
y contiene la forma del delito.
La estancia, el corazón, la calle
se vuelven un sonido de maletas
una ruta angulosa de voces y martillos
un clavel entre vísceras.
Oh, cuánto amo la bestia
y tengo hambre y martirio
y un deseo lascivo de mieles y de partos.
Acojo un corazón entre los puños
y sufro de escritura,
sufro del mismo mal
que padece el llamado por la bestia
el que es aniquilado con la garra del signo.
Ésta es la hora del llanto
en la resurrección de la palabra,
lloro la exactitud
de la caricia en la frente del ciego
lloro la ilesa marca del zarpazo de un niño.
Es la hora del pulso;
camino por la hiedra salvajemente húmeda
y el mar ha degollado las olas en mi vientre.
Tan sólo sobrevive la razón
de lo que no pudiendo ser palabra
se suicida en mis labios.
Discurro en los renglones de algún dios asexuado
y llevo una mujer que me acompaña.
sâmbătă, 5 februarie 2011
Poem de José Juan Ferreiro (www.oazadecuvinte.com)
AUGURUL UNEI VIEŢI
În ceea ce-i mai insondabil din mlaştini,
unde simplitatea îşi definitivează lucrările,
există o apă fecundă
şi un cer vertical.
Alge lungi
îşi lasă aici sucurile lor esenţiale,
iar spre seară, ca de fiecare dată,
se rătăceşte
vreun peşte transparent.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul mărilor?
În ramura ceţii
palpitează un vin stătut,
amestecat
precum un gând tăbăcit.
Tu despuiezi lacrimile
şi distilezi vopselele dragostei ce conturează corpurile.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul cărnii?
În calmitatea cimitirelor
penumbra se descompune încet-încet
pentru că oricând
vreun ritm al morţii se reţine
în permanenţă în linişte.
Inima ta zace palidă precum platina.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul morţii?
Mereu pari să urci
când sunt unul în tine
spre cel mai profund dintre visuri.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul unei vieţi?
EL AUGURIO DE UNA VIDA
En lo más insondable de las charcas
donde lo simple ajusta sus ensayos,
hay un agua fecunda
y un cielo vertical.
Ramos de algas
dejan allí sus jugos esenciales,
y siempre, al anochecer,
se hunde
algún pez transparente.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de los mares?
En el sarmiento de la niebla
palpita un vino añejo
doblado
como un pensamiento de humo.
Tú desnudas las lágrimas
y destilas la tinta del amor que perfila los cuerpos.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de la carne?
En el sosiego de los cementerios
la penumbra te descompone poco a poco
porque siempre
algún acorde de la muerte se agarrota
continuo en el silencio.
Tu corazón yace pálido como el platino.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de la muerte?
Siempre pareces ascender
cuando soy uno en ti
en el más hondo sueño.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de una vida?
În ceea ce-i mai insondabil din mlaştini,
unde simplitatea îşi definitivează lucrările,
există o apă fecundă
şi un cer vertical.
Alge lungi
îşi lasă aici sucurile lor esenţiale,
iar spre seară, ca de fiecare dată,
se rătăceşte
vreun peşte transparent.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul mărilor?
În ramura ceţii
palpitează un vin stătut,
amestecat
precum un gând tăbăcit.
Tu despuiezi lacrimile
şi distilezi vopselele dragostei ce conturează corpurile.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul cărnii?
În calmitatea cimitirelor
penumbra se descompune încet-încet
pentru că oricând
vreun ritm al morţii se reţine
în permanenţă în linişte.
Inima ta zace palidă precum platina.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul morţii?
Mereu pari să urci
când sunt unul în tine
spre cel mai profund dintre visuri.
Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul unei vieţi?
EL AUGURIO DE UNA VIDA
En lo más insondable de las charcas
donde lo simple ajusta sus ensayos,
hay un agua fecunda
y un cielo vertical.
Ramos de algas
dejan allí sus jugos esenciales,
y siempre, al anochecer,
se hunde
algún pez transparente.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de los mares?
En el sarmiento de la niebla
palpita un vino añejo
doblado
como un pensamiento de humo.
Tú desnudas las lágrimas
y destilas la tinta del amor que perfila los cuerpos.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de la carne?
En el sosiego de los cementerios
la penumbra te descompone poco a poco
porque siempre
algún acorde de la muerte se agarrota
continuo en el silencio.
Tu corazón yace pálido como el platino.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de la muerte?
Siempre pareces ascender
cuando soy uno en ti
en el más hondo sueño.
¿De qué sustancia se construye
el augurio de una vida?
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
