PARADISUL TĂCERII
De acum am grădină,
acolo unde corpul încetează să mai viseze colivia cea mică,
acolo unde ochii se agaţă
de scânteia de lumină a mii de oceane stelare,
acolo la sud de aroganţă
unde sunt omorâţi morţii,
acei care nu-s lăsaţi să primească
scrisoarea noastră semnată cu sânge.
Dar ce e o floare fără tulpină şi frunză?
Ce e o floare fără corolă şi pistil?
Nimic, dar nimic absolut
nu susţine invizibilul acestui pământ întunecat,
aşa mergem prin timp cu el însuşi.
Eu, exist,
crescând frunze obscure
pe pământul nimănui,
după care pulverizez steaua
ce a scris un nume cu multe secole în urmă.
La ce folos flacăra stinsă a literei mele?
Adaug cicatricea mea profundă la infinit, o las să fie.
Fugară, precum corola în vânt
care nu ştie să-şi cânte lamentările,
fiindcă a lăsat-o gravidă dezgustul la rouă,
pe când linia e pură, arde
frântura de timp, arde
omul oprimat, arde
iar gura care speră la buze aprinse
nu simte noaptea în infernul acesta.
O lacrimă din oase se apropie de dimineaţă
şi aşteaptă la mijlocul vântului.
Ritul zilei
surprins în rutina sa de ceas minuscul,
acolo, în paradisul tăcerii.
Eu floare şi sămânţă de holocaust.
Eu, schelet solitar.
Eu, pasăre migratoare.
Mă declar cântec sălbatec,
rază despuiată procreând în infinituri.
PARAÍSO DEL SILENCIO
Ya tengo mi jardín,
allá donde el cuerpo dejó de soñar la jaula pequeña,
allá donde se agarran los ojos
a la chispa de luz de mil océanos estelares,
allá al sur de la arrogancia
donde se borran los muertos,
aquellos que no dejamos recojan
nuestra letra escrita a sangre.
¿Y que es la flor sin su tallo ni hoja?
¿Qué es la flor sin su corola y pistilo?
Ya nada en absoluto
sostiene el invisible de esta tierra oscura
así, caminamos el tiempo de lo mismo.
Yo, existo,
trepando hojas oscuras
en la tierra de nadie,
luego pulverizo la estrella
que escribió hace tantos siglos un nombre
¿A que fin la llama ahogada de mi letra?
Sumo al infinito mi cicatriz profunda, la dejo ser.
Fugitiva, como corola al aire
que no sabe cantar sus lamentos,
porque le preñaron hastío al rocío,
cuando la línea pura, arde
el trozo de tiempo, arde
el hombre oprimido, arde
y la boca que espera unos labios en flor
no halla su nocturno en este infierno.
Un desgarro entre los huesos al matutino
se ciñe y aguarda a la cintura del viento.
La ceremonia del día
en su rutina de diminuto reloj,
allá, en el paraíso del silencio.
Yo, flor y semilla de holocaustos
Yo, esqueleto solitario
Yo, ave migratoria.
Me declaro canto salvaje,
raíz desnuda procreando en infinitos.
