Arhimede, ultimile cuvinte spuse înainte de moarte)
Ar fi trebuit până acum să scrii despre rude, despre acei care îi cunoşti mai bine, personal sau doar din auzite, adică, pe acei pe care i-ai cunoscut cândva. Iată de ce gândurile ţi se îndreaptă în mod retroactiiv spre trecut, căutând să reproduci din memorie chipurile celor care nu mai pot fi întorşi din lumea cea dreaptă, aflată, aşa după cum se afirmă, “de partea celaltă a lucrurilor, partea cea adevărată”... Ochii lor te urmăresc mereu, inclusiv din imaginile fotografice vechi pe care le mai păstrezi undeva în casă.
Trebuie să recunoşti că ţi se dau foarte greu descrierile diverselor laturi ale vieţii cotidiene, viziuni efemere pe care le ai publicate în mass-media vremii şi pe care, acum, aproape că nu le mai poţi digera mintal. De aceea gândeşti tot mai des la timpul trecut, spre ceea ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, din cauza dispariţiei subite a acelor oameni apopiaţi sufleteşte, nu s-a înfăpătuit pe deplin.
Cât de bogată ar fi lumea în fapte bune şi lucruri deosebite dacă nimeni nu ar fi muri... Pornind de la aacest ideal suprem, îţi doreşti să realizezi o perpetuare a faptelor reale, cele care s-au petrecut în trecut. Foarte probabil că intenţia ca atare să nu aducă satisfacţie morală nimanui. Poate că doar ţie personal. Motivaţia însă există, precum şi cazurile de referinţă revizualizate (direct sau indirect) şi retrăite în acelaşi rând, chiar dacă acestea par a fi nişte viziuni puţin reprezentative în plan psiho-emoţional. Adevărul e că, luate în parte sau la un loc, toate ele te emoţionează şi alcătuiesc cu de la sine putere un parcurs existenţial distinct, punctat prin reliefarea acelor destine tragice pe care te simţi dator acum să le revitalizezi într-o măsură sau alta.
Nu ştii de ce, însă, te simţi nevoit să patinez mereu pe o pistă imensă de gheaţă, unde se reflectă în mod consolator chipuri dragi de persoane decedate recent sau mai depărte în timp. Aşa îţi alimentez ideea de a completa cumva cu informaţii utile, unele dintre care sunt deja date uitării, lumea aceasta efemeră şi mult prea centrată pe tot ce ţine de material. Continui să cauţi, aşadar, în mod permanenet şi chinuitor uneori, chipurile vagi ale predecesorilor tăi, cele ale buneilor Ion şi Vasile, ambii morţi de timpuriu, pe care, din cauza unui fatum neiertător, nu ai putut să-i cunoşti personal, precum şi imaginile vii ale bunicilor Ileana şi Varvara, decedate şi ele la vârste nu prea înaintate, pe care, copil fiind, le-ai idolatrizat pentru hărnicia şi bunătatea manifestată. Cine nu a gustat o caramelă, o nucă sau o prună uscată din mâna bunicilor, acela a pierdut multe în copilărie...
După ei au urmat atâtea şi atâtea pierderi de oameni scumpi ţie, încât ai decis să scrii un scurt tratat despre decese, adică despre un subiect funebru, deloc sărbătoresc. Asta pentru a diminua cumva din forţa rapace a trecerii timpului şi a reda vieţii cotidiene, măcar şi în sens tranzitoriu, ceea ce s-a pierdut cândva, chiar dacă ar exista riscul să nu ajute la nimic efortul tău genuin.
Reflectând în stil blagian asupra ideii trecerii prin timp şi a sentimentului morţii în general, gânduri fundamentale ce ar trebui, după umila ta părere, să marcheze toate fiinţele umane, pentru a le sensibiliza cumva asupra acestei probleme eterne, vei face abstacţie de realizările ştiinţifice de ultimă oră, îndreptate în direcţia explicării fenomenului morţii. Nu vei face trimitere nici la învăţăturile biblice sau la alte religii cunoscute sau mai puţin cunoscute. Motivul unei asemenea viziuni după care te vei ghida în continuare este un cu totul altul. Asta nu înseamnă că s-ar avea ceva personal contra domenilor ca atare (mai ales că ai făcut (şi poate că mai faci parte (?)) din cercul oamenilor de ştiinţă şi nu ai promovat vreodată ateismul, deşi, ca şi mulţi alţi semeni din generaţia ta, ai trecut prin maşinăria repulsivă a ideologiei bolşevice, începând chiar din fragedă copilărie. Or însăşi ideea de a scrie despre cei trecuţi în cealaltă lume, aşa cum ai subliniat mai sus, presupune un travaliu de natură biospirituală, adică extraliterară.
Nu ai pretenţia de a face o gaură în cer din ideea dezvăluirii secretelor ce ţin de fenomenul morţii, care, se ştie, este un proces absolut biologic, desigur dacă nu intervin şi alţi factori, extranaturali. Mai ales că aici se încearcă a puncta drumul spre moarte sau cronica ultimilor clipe din viaţa celor deja decedaţi, tu aducând drept exemplu cazurile deceselor unor rude apropiate şi proiectându-le pe un fundal filosofic general uman.
Aşa precum ai notat mai sus, subiectul propus spre a-l dezvolta nu are nici pe departe un aspect sărbătoresc şi se bazează în principiu pe o sumă de rememorări sau informaţii mai mult sau mai puţin concrete, care vor să puncteaze un periplu semiimaginar spre un trecut ce se topeşte perpetuu, ca trupul soarelui la orizont. O asemenea viziune invocatoare poate să aibă o coloratură existenţială absolut funebră, însă doar astfel putem să ne apropiem de esenţa entităţii umane, fapt ce reprezintă o formă veritabilă de autocunoaştere (deşi nu s-ar fi dorit să se creadă că se pune prea mult accentul pe aspectele vieţii tale personale (sic!)). Pentru a fi mai explicit şi, respectiv, compresehensibil în demersul acesta deloc criptic, vei face trimitere la vers eminiscian arhicunoscut: “...pe mine mie însumi redă-mă”.
Să începem cu o scurtă relatare despre dispariţia din viaţă a celor doi fraţi ai mamei tale, Constantin şi Gheorghe, morţi de copii din cauza foametei din anii postbelici, organizate în mod conştient de guvernanţii comunişti aflaţi la putere atunci. Desigur că îţi scapă multe lucruri de relatat, firul firav al amintirilor, rebobinat acum şi preluat din povestirile scurte ale mamei tale Anastasia, se rupe deseori, memoria având şi ea lapsusurile ei, deficienţe fireşti cauzate de trecerea timpului. Anume de la dânsa a-i aflat că moartea de inaniţie a lui Constantin şi Gheorghe. petrecută la acel moment fatidic, a şi salvat viaţa surorilor Maria şi Anastasia, pe care mama lor, bunica ta Varvara, văduvă de război, a reuşit totuşi să le asigure minimul de produse alimentare pentru a supravieţui.
Acesta este un caz printre desele cazuri similare care au avut loc atunci, când în familiile de basarabeni erau născuţi mai mulţi fraţi sau surori, pentru ca măcar unii din ei să poată supravieţui vitregiilor vremii. Aşa au trecut peste vicisitudinile sorţii şi cele două surori, deşi preţul plătit de mama lor s-a dovedit a fi unul mult prea mare...
Poate că nu acesta ar fi exemplul suficient de revelant pentru ca să începi să te referi la şirul lung de decese, care fac parte în fond din istoria familiei tale. Au fost atâtea alte decese până aici. Însă anume acetor copii ţi-a rămas în memorie, deoarece nu mai ştii cum au murit şi alte rude până la ei. Ajungând la o asemenea dilemă existenţială, se impune să te referi la faptul cum au trăit în realitate persoanele la care faci referinţă. Nu înzadar se spune că trăim sau trebuie să trăim spre a învăţa cum să murim...
Nu e cazul să continui cu asemenea divagaţii filozofice, chit că ţi-ai propus mai sus să fii cât se poate de lapidar în cele scrise, iar forma după cum se ştie dictează asupra conţinutului (sau poate că şi viceversa (?)).
De fapt, moartea prematură a lui Constantin şi Gheorghe şi, mai ales, ceea ce a cauzat-o în adevăr a fost şi mai este un motiv de reflecţiune permanentă pentru tine. S-ar putea ca starea respectivă să fie dictată de faptul că, de partea celaltă, pe linie paternă, nimeni nu a decedat în fragedă copilărie, deşi s-au născut tocmai şase copii în familia tatălui tău, adică până în anul 1951, moment când bunelul tău Ion a decedat subit, la vârsta de doar 39 de ani, din cauza unei afecţiuni interne uşor tratabilă în ziua de azi. Medicii, însă, au făcut ce au făcut şi iau luat viaţa, suferindul strigând în gura mare, întins fiind pe masa de operaţie: “Nu-mi luaţi viaţa, am o casă de copii!..”. Din păcate, el nu a putut fi salvat atunci de către acei chirugi reticenţi şi zace acum în cimitirul vechi din satul de baştină Mileşti, alături fiind înmormântată, în anul 1972, bunica ta Elena, cea care a rămas după plecarea prematură a bărbatului său să crească cei şase copii minori: Efim, Iosub, Costantin (tatăl tău), Ana (Aniuta), Petru şi Anastasia. Bunica Ileana a murit şi ea în spital, când aveai vârsta de doar şapte anişori, fără să ţi se permită să stăi lângă patul de moarte, lăsând cu gură de moarte să fie procurate zece litri de ulei de floarea soarelui pentru necesităţile familiei sale. Apoi a decedat Efim, fiul mai mare, plecat la muncă în Ucraina. I-a cedat inima. Ana a murit şi ea la puţin timp din cauza unei boli acute. Iosub a decedat în casa sa proprie, părăsit de toţi cei dragi, lăsat de către copii şi soţie să-şi trăiască ultimile zile într-o sărăcie lucie. Anastasia, mezina familiei, a plecat şi ea, răpusă de mai multe boli, dar şi de multe alte necazuri ale vieţii.
Să fie oare moartea o formă naturală de eliberare a spiritului uman din trupul său trecător sau, aşa cum se mai spune, seamănă cu o făptură tantalică îmbrăcată în veşmânt negru, un gâde teribil, care nu face distincţie între cei buni şi cei răi? Or fatumul neiertător de care aminteai mai sus poartă vina pentru toate cele ce se întâmplă în jur? Sau poate că cei decedaţi prematur nu au ştiut să îngrijească de propria lor sănătate? Aşa sau altfel, un lucru rămâne cert: fiecare dintre ei ar mai fi putut trăi, asta dacă se năşteau în alte vremuri, adică mai bune, şi dacă nu se sacrificau pe rând pentru bunăstarea descendenţilor lor...
S-ar impune să aminteşti aici şi de ultima doleanţă a fratelui tău Ion, decedat de cancer la vârsta de doar 47 de ani. Chipul lui viu ţi-a rămas în memorie pentru totdeauna, deşi aproape că nu mai putea să vorbească şi slăbise înfiorător de mult. Mai înainte de asta discutase cu părintele Vitalie de la biserica din satul tău de baştină, se spovedise, dar nu a cerut de la Domnul nimic pentru el, ci a dorit doar binele copiilor săi. În ultimile sale clipe de viaţă arăta foarte obosit, a rugat însă să fie săpată o fântână, indicând şi locul exact, sub un vârf de deal. Cu regret, ideea s-a dovedit practic irealizabilă, izvorul aflându-se la mare adâncime de la suprafaţa terestră, deşi s-au făcut câteva încercări de a descoperi izvorului răcoritor. Aşa a şi rămas acea apă în adâncuri, precum trupul fratelui acoperit de ţărâne.
Mama ta a plecat şi ea prea devreme din viaţă, ridicându-se brusc din patul de spital, acolo unde stătea ţintuită după o intervenţie chirugicală de rutină, ca mai apoi să moară într-o clipită, iarăşi din vina medicilor iresponsabili. Nu a lăsat vreun cuvânt de adio şi poate că nici nu ar fi reuşit. Numele ei, Anastasia, îl poartă fiica ta în prezent ...
Peste o vreme a decedat şi sora ei, Maria, ştiind că are cancer şi preferând să moară la umbra propriei case. Nu a dorit ca în ultimile clipe de viaţă să aibă pe cineva din rudele apropiate în jur. Doar o vecină i-a ţinut lumânarea aprinsă atunci când şi-a dat obştescul sfârşit.
