Poem de María García Romero

NOIEMBRIE

-Nimeni să nu-mi consemneze acel salt mortal şi silueta ta clară înconjurată de maci-

Ţin minte,
peste respiraţia de gheaţă a lui noiembrie,
un drum de flori în gura ta,
un parfum cu miros de soare,
o nebunie,
şi picioarele mele atârnând deasupra pământului.

Tinereţea ta marcată de o oboseala de cruci,
o bruscă necesitate urgentă
de a trăi şi a ucide,
cele mai amare sedimente de pe buzele mele.
Ca un înger căzut, fără teama de a pierde ceva,
mi-ai deschis larg porţile infernului tău.
Eu te iubeam.
Eu te-am iubit.
Eu te iubesc şi binecuvântez
calea secretă a paşilor tăi.

Iartă-mi strigătul de iubire către tăcere,
că m-am redus doar la tandreţea mea fără de soartă,
un suicid în întuneric care sfâşie
liniştea îmbrăţişărilor mele.
Ceea ce nu pot să uit,
nenorocirea, că
niciodată nu vom mai avea vreun noiembrie
care să ne surprindă pe străzi sărutându-ne.

NOVIEMBRE.

-Que nadie me mencione aquel salto mortal y tu silueta nítida cercada de ababoles-

Recuerdo,
sobre el gélido aliento de noviembre,
una ruta de flores en tu boca,
un perfume de sol,
una locura,
y mis pies suspendidos por encima del suelo.

Tu juventud tenía un cansancio de cruces,
una súbita urgencia
de vivir y matar,
los más amargos posos de mis labios.
Como un ángel caído, sin nada que perder,
de par en par me abriste la puerta de tu infierno.
Yo te amaba.
Yo te amé.
Yo te amo y bendigo,
el camino secreto de tus pasos.

Perdóname que grite este amor al silencio,
que sólo quede en mí ternura sin destino,
un suicidio en la noche, que devora,
la paz de mis abrazos.
Que no pueda olvidar,
la desventura, de que,
nunca jamás, habrá noviembres,
que nos hallen amándonos por sus calles.

Poem de Ana Muela Sopeña

PĂŞIM FĂRĂ TEAMĂ

Păşim fără teamă
prin urbea ce caută istoria noastră
în locaşele umbrei.

Agităm lumina în corpurile noastre
care caută fără tihnă frumuseţea
în unduirile apei.

Iubim în ungherele orelor
timpul pe care întâmplarea ni-l oferă
ca pe o pasăre rătăcită în amintire.

CAMINAMOS SIN MIEDO

Caminamos sin miedo
por la ciudad que busca nuestra historia
en las habitaciones de la sombra.

Estrechamos la luz en nuestros cuerpos
que buscan sin descanso la belleza
en el temblor del agua.

Amamos en la esquina de las horas
el tiempo que el azar nos va entregando
como un gorrión perdido en la memoria.

Poem de Fernando Sabido

ERES SÓLO UN VERSO

Eres sólo un verso de mi poema más maldito
donde esperas impaciente el golpe del rayo
para nacer en un acorde a ras de suelo
o amarme de memoria
cuando broten de mi orfandad las lágrimas

Eres sólo un verso hasta que me reclame el tiempo
un eclipse de nubes que ciega los ojos
cuando se encuentran las miradas
y arrojas al vacío las palabras estériles
que supura la muerte

Para enterrar los oscuros mensajes del amor

EŞTI DOAR UN VERS

Eşti doar un vers din poemul meu cel mai blestemat
unde aştepţi nerăbdător lovitura de fulger
pentru a te naşte în sintonie la nivelul pământului
sau pentru ca să mă iubeşti din memorie
atunci când îmi curg pe faţă lacrimi de orfan

Eşti doar un vers până ce timpul îmi va cere
o eclipsă de nori ca să orbească vederea
atunci când privirile se întâlnesc
şi arunci în infern cuvintele seci
prin care moartea debordează

Pentru a înhuma mesajele sumbre de amor

Nunquam lumen de Rossana Arellano

La nivelul pământului, ne umpleam buzunarele cu pietre
aflate nu mai departe de o întindere de mână.
Fraza zilei era:
Vetare vitam

Cât despre noi, eram copii
şi simţeam foamea cum loveşte în oase.

A stinge setea vârstelor întemniţate: O piatră
A contempla nuditatea feminină a lui Ruth: O lacrimă
A presupune provinenţa vreunui rest de pâine adusă de Rajel: O grozăvie
Fraza zilei era:
Spes vitae

Cât despre noi, eram copii
şi contemplam vrăjiţi trandafirul albastru de după gardul de sârmă.

În mine e vocea, a aceluia care vroia să urce sus în copaci
În mine e identitatea, a aceluia care scria rugăciuni ignorate de toţi
În mine e amintirea, a unor ochi indiscreţi de după ceafă
În mine e fiecare cuvânt, din acelea care nu au figurat niciodată în portrete.

Azi îmi permit să vorbesc cu Dumnezeu
şi uneori cred că el bănuieşte,
că poate o briză mundană îmi dictează poeme,
eu, însă, nu sunt poet, nu, nicicând nu am fost.

Nunquam lumen

A ras de suelo, nos llenábamos los bolsillos de piedras
nada más al alcance de los dedos.
La frase del día era:
Vetare vitam

Nosotros, éramos niños
y sentíamos el golpe del hambre entre los huesos.

Saciar la sed de las edades enjauladas: Una piedra
Contemplar la desnudez famélica de Ruth: Una lágrima
Sospechar la procedencia de algún resto de pan que trajo Rajel : Un horror
La frase del día era:
Spes vitae

Nosotros, éramos niños
y contemplábamos embobados la rosa azul detrás de la alambrada.

Dentro de mí, la voz, de aquel que quiere subirse a los árboles
Dentro de mí, la identidad, de aquel que escribía ruegos desatendidos
Dentro de mí, el recuerdo, de unos ojos indiscretos tras la nuca
Dentro de mí, cada palabra, de los que nunca figuraron en retratos.

Hoy me permito hablar con Dios
algunas veces creo que él sospecha,
que una brisa de mundo va dictándome poemas,
pero yo, no soy poeta, no, jamás lo he sido.