Pere Bessó. LIMITĂ SAU APARTENENŢĂ/LÍMITE O PERTENENCIA/LÍMIT O PERTINENÇA

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy

Presupunem că refac entropia sub efectul erosului

aşadar bănuiesc imediat

că arborele separă pădurea de orizont

şi ne ascunde lumina

-îngerul şi scara lui Iacob-

măreţul foc ce ne adună noaptea

în visul revoltei

în care, ca mister al ploii,

cred în mare taină,

şi dragostea ta însingurată aprinde trandafirul vizibil

în grădinile palatului de iarnă

al inimii omului

care ştie că piatra din mână

e mai frumoasă şi pioasă şi singulară

decât cea din adâncul zidului simbolurilor vechi...

***

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy

Suponte que remonto la entropía bajo del hueso
pues sospecho el instante
que el árbol barra el bosque del horizonte
y nos oculta la luz
-el ángel y la escala de Jacob-
el gran fuego que nos reagrupa en la noche
en el sueño de la revolución
en el que, como misterio de lluvia,
secretamente creo,
y tu amor sólo vela la rosa visible
en los jardines del palacio de invierno
del corazón del hombre
que sabe que la piedra en la mano
es más bella y piadosa y singular
que en el fondo del muro de los viejos símbolos…

***
(en catalan)

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy



Suposa que remunte l’entropia davall de l’os
car sospite l’instant
que l’arbre barra el bosc de l’horitzó
i ens amaga la llum
-l’àngel i l’escala de Jacob-
el gran foc que ens reagrupa a la nit
en el somni de la revolució
en què, com misteri de pluja,
secretament crec,
i el teu amor només vetlla la rosa visible
als jardins del palau d’hivern
del cor de l’home
que sap que la pedra a la mà
és més bella i pietosa i singular
que al fons del mur dels vells símbols…

Sfârşit de boemă/Final de bohemia/LA FI DE LA BOHÈMIA (trad. al catalán por Pere Bessó*)

Sfârşit de boemă

Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.

Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după tine părţi din propria-ţi blană.

Nu mai eşti om. La final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.

 

FINAL DE BOHEMIA

¿A quiénes más les atrae nuestro otoño
con su cuerpo desnudo, asexuado?
A ti te pregunto, mi triste amigo,
nacido en patria patriarcal de la primavera.

Su lluvia insidiosa y su viento ávido
te han dejado sin propia ropa.
Te has convertido así en un perro vagabundo,
llevando encima partes de sus pieles.

Ya no eres un hombre. Al final de la bohemia,
has tomado la postura de un perro dócil,
sus ojos lánguidos y su olor específico canino,
y nuestro otoño se parece ahora a una mesalina. 

LA FI DE LA BOHÈMIA

A alguns més els tempta la nostra tardor
amb el seu cos despullat, asexuat?
A tu t’ho pregunte, trist amic,
nascut en pàtria patriarcal a la primavera.

La seua pluja pèrfida i el seu vent àvid
t’han deixat sense abric.
Has acabat sent un gos vagabund,
arrossegant darrere de tu esquinçalls de la teua mateixa pell.

Ja no ets home. A la fi de la bohèmia,
has assumit la postura d’un gos dòcil,
els seus ulls llangorosos i el seu específic olfacte caní,
i la nostra tardor es pareix ara a una messalina.
(Traducció de l’original al català per Pere Bessó)

*Querido Andrei: Ya es fuerte imaginar que el otoño de la existencia nos devuelva la apariencia del perro dócil y acabemos pareciéndonos a aquellos amantes aciagos en manos de Mesalina... 

Pero tu poema no sólo es fuerte, sino que huye de los remilgos para encontrar una belleza inusual de contenido, de sentido. En efecto, el fin de la bohème produce cambios que tu poema avisa.
Me he permitido alguna levísima licencia en la traducción, como sin duda advertirás, aunque en general trato de ser si no fiel, al menos fidedigno. Y, a mi parecer, ha quedado un texto bello y pulcro. Tu poema se lo valía.
Un abrazo tan atrapante como tu texto.

Pere

   

Nopțile mele din tine. Poem de Montserrat Martínez

Nopțile mele din tine

Dormi, dragoste?
nimeni să nu-ți strice somnul,
nici răceala zorilor
să nu ți se sedimenteze sub piele.
Sunt aici,
întârziind în mâinile mele plicul
în alb care, încet-încet, se va umple
cu stele obscure peste care aș putea să fac un pod
pentru a trăi dincolo de acești ochi
înrădăcinați în ploaie și în tristețe
ce umblă pur și simplu din urma mea.


Aici locuiesc, peste un rând,
în linia ce mușcă din foaia de hârtie,
nu înaintezi și nici nu dau înapoi,
nu schimb cursul de pe curentul
inalterabil al nopții care, îndoindu-mi genunchii,
mă întoarce sub acoperișurile oaselor tale
pentru ca între degetele tale să-mi izolezi corpul
și dintre buzele tale să privesc amurgul.


MIS NOCHES DE TI


¿Duermes, amor?
que no te dañe el sueño,
ni la frialdad de la aurora
se enquiste en tu piel.
Estoy aquí,
atardeciendo entre mis manos el pliego
en blanco que poco a poco se colmará
de estrellas oscuras en las que podré hacer pie,
para existir más allá de estos ojos
arraigados en la lluvia y en la tristeza
que siempre caminan detrás de mí.


Aquí vivo, en un salto de línea,
en el renglón que muerde el filo del papel,
y no avanzo ni retrocedo,
ni varío el rumbo de la deriva de la noche
inalterable que doblando mis piernas
me regresa a los tejados de tus costillas
para entre tus dedos sitiar mi cuerpo
y en tus labios ver amanecer.

Un poem de Natalia Litvinova (Bielorusia)

Gomel

Ceea ce știa bunelul meu era în primul rând
să se bărbierească și să tremure în fața televizorului.

Tatăl meu rătăcea toate diminețile prin câmp,
transformat într-un punct de zăpadă tridimensional.

Revenea cu un zâmbet mistic pe față
și nimeni nu știa de ce.

În vară purta același surâs pe chip și căpșune
în mâinile sale, iar în primăvară - zmeură.

Surâsul tatălui meu aducea fructe minunate.

Bunelul meu tremura tot mai mult, capul îi atârna
ca mandolina și se făcea precum pianul.

Într-o zi tatăl meu veni cu mere.

Bunelul a deschis cu cheia tăcerii.


Gómel



Mi abuelo lo único que hacía era afeitarse y temblar
frente al televisor.

Mi padre todas las mañanas se perdía en el campo,
transformado en un punto tridimensional de la nieve.

Regresaba con una sonrisa mística en su rostro y nadie
sabía por qué.

En verano también esa misma sonrisa y frutillas
en sus manos, en primavera frambuesas.

La sonrisa de mi padre traía frutos maravillosos.

Mi abuelo temblaba cada día más, su cabeza recaía
como mandolina y se erguía como un piano.

Un día mi padre regresó con manzanas.

Mi abuelo dio con la clave del silencio.

Pericolul ne vine de la Răsărit (red.)

La două sute de ani distanță în timp, după fatidicul an 1812 pentru Basarabia, conducerea de stat rusească încearcă, deja a câta oară la rând și cu de la sine putere, să încline balanţa de forțe în favoarea partidelor pro-ruse şi a politicienilor filoruşi din teritoriul pruto-nistrean (după exemplul enclavei transnistrene).

Atunci când e vorba despre implicarea directă a Rusiei în treburile interne al R. Moldova, în primul rând în soluţionarea conflictului transnistrean, ministrul de externe rus Lavrov (despre care se ştie că şi-a luat numele de familie rusesc al soţiei sale, el fiind un caucazian get-beget:n.n.) se face că uită despre prevederile summit-ului de la Istanbul (1999), ce prevede, printre altele, angajamentul luat de ţara sa de a retrage armata rusă de pe teritoriul republicii. Acesta din urmă afirmă că, adicătelea, aşa-zisele forţe de menţinere a păcii staţionează cu acordul micuţului stat moldovenesc, iar relațiile dintre cele două părți ar trebui să fie echidistante... Aşadar, minciuna capătă proporţii şi devine în mod deliberat un instrument politic.

Punct şi de la capăt. Clica k.g.b.-istă de la Moscova, care conduce de mulți ani la rând un stat rus dictatorial, prin gura lui Lavrov, Karasin sau, mai nou, a ambasadorul Kuzmin, ne transmite voalat un şir de pretenţii, unele cu caracter geopolitic, altele având pe alocuri iz economic (de exemplu problema importului de gaze naturale ruseşti în republică sau veto-ul impus de atâtea ori până acum exportului vinurilor şi a produselor agricole moldoveneşti în Rusia).

Cine din noi nu simte turaţiile crescânde ale politicii imperiale ruseşti? Faptul că pe alde Putin şi Medvedev nu îi interesează bunăstarea cetăţenilor moldoveni ci, în mod exclusiv, teritoriul pe care aceştia locuiesc, poate fi dedus şi din atitudinea reticentă faţă de recentele calamităţi naturale de pe râurile Prut şi Nistru (vă amintiți cum ambasadorul comunist Neguţă s-a umilit, la Moscova, cerând ajutor autorităţilor de acolo?). Nu e bai, au venit ajutoare umanitare din alte țări, din China, spre exemplu, sau Georgia, ţările UE şi, desigur, România... Până la urmă, "maica Rusie/matuşka Rossia" s-a milostivit să trimită niscaiva ajutoare umanitare sinistraţilor de pe Prut și Nistru...

Ați observat, probabil, că, în ultimul timp, politica externă a Rusiei a devenit dură și, pe undeva, chiar ridicolă în relațiile cu țările din spațiul ex-sovietic, demnitarii de la Kremlin fiind nevoiţi să conlucreze în diverse domenii social-economice (dar mai ales militare: n.n.) cu ţări din lumea a treia, conduse autoritar de diverşi tirani şi despoţi, cum ar fi Nicaragua, Coreea de Nord, Iran, Cuba, Venezuela, Vietnam, Laos sau Angola. Ce să mai zicem despre susţinerea, oferită la nivel oficial sau neoficial, regimurilor statelor-fantomă Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud.

Se poate vedea şi fără lupă că interesul conducerii de la Kremlin vizavi de „tinerele state suverane” a crescut exponențial pe parcursul primului deceniu al secolului XXI, transformându-se până la urmă într-o poftă patologică, mai exact spus, într-o tentă puternică de a se amesteca, direct sau indirect, în treburile lor interne. Aşa se întâmplă cu ţările ex-sovietice din Asia Mijlocie (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan), precum și cu Azerbaidjanul, Armenia şi Georgia, luate împreună sau separat.

În aria de interes geostrategic major a Rusiei intră și statele ex-sovietice ale căror teritorii se află în Europa de Est (desigur dacă e să facem abstracţie de cele trei state Baltice care au „scăpat” din mână ruşilor şi au optat pentru aderarea la Uniunea Europeană). Peste tot acest spațiu european imens mişună „creaturile Kremlinului”, rusofili cu o mentalitate prioritar stalinistă: în Ucraina - au venit la putere în frunte cu noul lider de stat Ianukovici; în Belarus – timp de două decenii l-au menţinut în funcție supremă a statului pe „papa” Lukaşenko (și îl mai susțin în continuare (?)), un personaj de factură autocratică, incontrolabil, periculos în egală măsură pentru Est şi Vest; în R. Moldova – s-a pus accentul ani la rând pe loialitatea declarată a generalului comunist Voronin și devotamentul canin a siberianului Smirnov.

În final, apare o întrebare logică: merită oare să dăm crezare reprezentanţilor unui stat precum Rusia, fie acesta atât de extins din punct de vedere geografic și cu imense resurse naturale?

Ghenadie Nicu. Poem tradus în spaniolă

păi dacă îţi spun

păi dacă îţi spun acum ceva despre mine

o sa-ţi vină a crede?

eu sunt un arbore uşor apretat

pot face expres

inventarul lucrurilor

am dom'ne aceată facultate

mirobolantă!

vine la mine zilnic un fel de

cucoană

coborâm vertiginos în serpentine

ea are puterea flauşului

şi în tăcerea ei extatică

se topesc munţi de zahăr

cu vorba lui nea Vasile

zilele trec cu găteli şi mirodenii

ceaţa apasă pe geam

şi tot înaintam spre o poantă

inenarabilă...

pues si te digo

¿pues si te digo algo sobre mí

vas a creerme?

yo soy un eje poco apretado

puedo hacer expresamente

el inventario de las cosas

¡tengo señores esta facultad

extraordinaria!

me visita diariamente una extraña

señora

nos bajamos rápidamente en serpentinas

ella posee la fuerza de la pluma

y en su extático silencio

se funden montañas de azúcar

así como se expresa tío Vasile

pasamos los días con comidas y condimentos

la niebla aprieta el cristal de la ventana

y seguimos así hacia al final de un cuento

imposible de narrar…

Un poem de Carlos Guerrero

Sunete largi pun asediu pe balcon.

Descătuşate, vocile încearcă să se ridice.

Cerul, aproape curat; abia tranzitat

de norii de vată, prevestind vreme bună.

Marea, drept martor sătul să stea singur,

se pronunţă de jos, abia auzindu-se,

albatroşi de cândva între timp se decid.

O voce, copilă, lasă să scape sunetul râsului

venit din parcul apropiat. Nici nu fuge

când termină fraza, banală, lipsită de consistenţă,

care se vrea a fi distinctă, dar fără succes.

Soarele, în drumul său de veşnic recul,

se apropie de noapte ce, obraznică, surâde.

Seara se scurge,

pe când câinele meu, precaut,

încearcă a mă elibera de zgomote totale.

Poate că gândeam la tine. Nu sunt sigur de asta.

  

Espaciosos sonidos ponen cerco al balcón.

Desancladas, las voces intentan elevarse.

El cielo, casi limpio; apenas transitado

por tibios algodones con sabor a buen tiempo.

El mar, como testigo cansado de estar solo,

al fondo se pronuncia, audible apenas nada,

mientras viejos albatros deciden por sí mismos.

Una voz, casi niña, deja escapar su risa

desde el parque cercano. Tampoco se apresura

en terminar la frase, banal, sin consistencia,

que quiere ser distinta, pero sin conseguirlo.

El sol, en su camino de eterno retroceso,

se aproxima a la noche que, pícara, sonríe.

La tarde se despide,

mientras mi perro, atento,

pretende liberarme de ruidos absolutos.

Puede que piense en ti. No lo sé con certeza.