(poema
escogido del blog de Hugo Toscadaray "Las cosas y el delirio")
VOCES
Situado
en alguna nebulosa lejana hago lo que hago,
para que el universal equilibrio de que soy parte
no pierda el equilibrio.
Mi
pobreza no es total: falto yo.
Vengo de
morirme, no de haber nacido.
De haber nacido me voy.
Una cosa
sana no respira.
A veces
estoy como en un infierno y no me lamento.
No encuentro de qué lamentarme.
Quien
conserva su cabeza de niño,
conserva su cabeza.
Pueden en
mí, más que todos los infinitos,
mis tres o cuatro costumbres inocentes.
La
confesión de uno humilla a todos.
Quien
dice la verdad, casi no dice nada.
Hay
caídos que no se levantan para no volver a caer.
Todo lo
que cambia, donde cambia, deja detrás de sí un abismo.
VOCI
Aflat în una din nebuloasele depărtate fac ce fac
pentru ca universal echilibrat din care-s alcătuit
să nu piardă echilibrul.
Sărăcia mea nu e definitivă: eu lipsesc.
Vin după ce am murit, nu după
ce m-am născut.
Odată născut sunt gata să
plec.
Un lucru fără defecte nu respiră.
Cine păstrează chipul copilului,
își salvează capul.
Sunt sacre în mine, mai mult
decât toate universurile,
trei sau patru deprinderi inocente.
Mărturia sinceră a cuiva umilește pe toți.
Cine spune adevărul, nu spune aproape nimic.
Alții cad și nu se mai ridică pentru a nu cădea din
nou.
Orice schimbare, acolo unde are loc, lasă în urmă un
vid.
*trad. al
rumano por Andrei Langa
