Poem de Beatriz Estrada (trad. al rumano)

Rugăciune pentru Maria Tereza

O singură lacrimă,
orele moarte
şi ruptura timpului
pentru trădare.

Intrăm în casa Dumnezeului nostru.
În mijlocul atâteai credinţi se aşează oamenii,
se îndoctrinează, se roagă, cântă,
însă eu pot să îl văd doar pe părintele meu,
împotrivindu-se minuscul
precum o insectă într-o ceaşcă de cafea.

Presupun că e trist,
presupun însă multe lucruri acum
şi-n astă alinare a rugăciunii
sărut fruntea sa pentru a-i spune un neadevăr.

Îi reamintesc de prostia mea făcută dis-de-dimineaţă,
fiindcă faptul de a râde ascunde
frica noastră totală de a-nainta.
El memorează doar ridurile ei de pe chip
şi în momentul suprem, cel mai intim,
închide ochii mamei sale
care şi-acum mai comportă această aromă.

Viaţa insistă să ne alinte
şi vântul continuă să bată
într-o limbă secretă.
O singură lacrimă pentru trădare
şi o mireasmă de trandafir rămasă de la bunica.

Oración por María Teresa

Una sola lágrima,
las horas muertas                                                                 
y la fractura del tiempo
por la traición.

Entramos a la casa del señor nuestro dios.
En medio de tanta fe  la gente se sienta,
adoctrina, reza, canta,
pero yo sólo puedo ver a mi padre
resistiéndose minúsculo
como un insecto en una taza de café.

Supongo que está triste
pero supongo muchas cosas ahora,
y en el consuelo de la oración
beso su frente  para decirle una  mentira.

Le recuerdo  mi tropiezo en la mañana
porque la risa oculta
 todo nuestro miedo a seguir.
Pero él memoriza los pliegues de su rostro
y en el acto más íntimo
cierra los ojos de su madre
que  todavía  conserva ese aroma

La vida insiste en  acariciarnos
y el  viento se prolonga
en un idioma secreto.
Una sola lágrima por la traición
y el perfume de rosas de la abuela.

„Ţine capul plecat, fii umil atât cât se poate”, - mă îndeamnă părintele meu

Pe timpuri, când anii mi-i adunam în pumn ca pe nişte bani mărunţi, alergam deseori la dugheană să-mi cumpăr bomboane... Cărţi de citit mi-am procurat mai târziu, dar cu alte parale, fiind de fapt trimis de ai mei după pâine, la brutărie. Reîntors acasă (de la librărie (sic!)), eram oarecum „iertat” de către părinţi pentru plăcerea ce mi-o producea „cetitul". Ruşinat de ceea ce făcusem, ţineam „capul plecat” în faţa lor, însă doar pentru un moment, deoarece mama se apuca îndată să coacă vestitele ei turte, din cele fără de umplutură, direct pe plita înfierbântată până la roşu. Aşa s-a întâmplat o dată şi încă de multe alte ori (confundam în mod conştient „librăria” cu „brutăria”), asta până am scris propria carte. De atunci nu mai ţin capul „plecat”, deşi am rămas şi acum să fiu un tip umil. Doar „atât cât se poate”.

Visul lui Sicomoro. Un poem de Pere Bessó

VISUL LUI SICOMORO

                                 Ultimele păsări concresc odată cu venirea ploii

                                 Veycel Çolak

Cristalul făcut fărâme în urechi

tot ascultând cuvântul de piatră

(Altfel de lacrimi.

Nu există noapte,

pentru că nu cunosc spaţiul visului

neîmplinit, lumina copacului cel diferit,

bezna bântuie în ochi

Cuvinte şi urzici, aşchii

de violină în cântecul păsărilor)

încrustat în smochine şi licoarea de jasmin

culmina-va durerea. 

EL SOMNI DEL SICÒMOR
 (originalul în limba catalană) 

Els darrers ocells s’acreixen amb la pluja
Veysel Çolak

El cristall esmicolat a l’oïda
per escoltar la paraula de pedra

(Llàgrimes d’una altra manera.
No hi ha nit,
car no conec l’espai del somni
trencat, la llum de l’arbre d’una altra manera,
foscor cendra als ulls

Paraules i ortigues, engrunes
de violí en el cant de les aus)

incrustat en figues i licor de gessamí
culminarà el dolor.

(de Aigües turques, 2010)

EL SUEÑO DEL SICÓMORO
(trad. în spaniolă)

Los últimos pájaros se acrecen con la lluvia
Veysel Çolak

El cristal hecho añicos en los oídos
por escuchar la palabra de piedra

(Lágrimas de otra manera.
No hay noche,
pues no conozco el espacio del sueño
roto, la luz del árbol de otra manera,
oscuridad ceniza en los ojos

Palabras y ortigas, migajas
de violín en el canto de las aves)

incrustado en higos y licor de jazmín
culminará el dolor.

Poem de Ionel Muscalu

Întâmpinarea poeziei

Leneş, ca orice mister, aş arunca în urmă pietre
Cu mâna ta, desigur, femeie minunată,
Ca urma ta să nască doar femei,
Parnasul sa-ţi întindă verzi braţele de iarbă,
De soare, Pyrrha, tu, femeia mulţumitoare,
Sa întinzi în urma-ţi haremul meu de raze,
Doar Parnasul sa-ţi împlinească tigrii paradisului
Dedus din atentatele uşoare la adresa mişcării
Şi vulturii turbaţi de pulbere să bată aripa
Cu zgomotul ceţii alături.
Ajută-mă, curtat de pedeapsă,
Să mă grozăvesc cu lumina ochilor tăi!


El recibimiento a la poesía

Perezoso, como cualquier otro misterio, yo tiraría piedras hacia atrás
Con tu suave mano, por supuesto, mujer maravillosa,
Para que tu rastro pueda dar a luz sólo mujeres
Y para que el Parnaso te estire sus brazos de hierba verde,
Llenos de sol, Pirra, tu, mujer agradecida,
Que extiendes a tu espalda mi harén de rayos,
Y sólo el Parnaso te cumple tus tigres del paraíso
Deducido de los finos atentados contra el movimiento
Y que las águilas locas de polvo se acuerdan su aleteo
Con el ruido de la niebla.
Ayúdame, cortejado por el castigo,
A exponerme a la luz junto con tus ojos grandes!

Poem de Dolors Alberola

Fotografie cu velatură

(Femeie înecată pe plaja din Tarifa)

Dacă ajungeam astăzi cu un tren.

Dacă ajungeam astăzi dimineaţă, foarte devreme, cu un tren.

Dacă ajungeam astăzi, încărcată, foarte, foarte încărcată,

aproape dezorientată, cu un tren de pasageri.

De pasageri chinezi sau albi precum eu. De teribile bărci amputate.

De avioane căzute, de automobile, pasageri de automobile cu airbag

şi aş fi zis -ca printre altele-:

„Eu sunt fiică de fiică de la fiica de un cineva

descendent direct a lui Averroes

-panteist de asemenea ca bunicul meu-

sau străbunicul al aceluiaşi ascendent de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”. 

Nu însă. „Să nu zicem. Să nu pronunţăm cumva”.

Nu aş putea să  vă spun că numele meu e de descendenţă firească sudică,

filiaţie de carne cu puf,

de draperii pufoase cu sudoare din sud,

de timp al tampoanelor de grăsime de cămilă,

de acoperire a feţei albe-obscure, cu două oglinzi negre precum lunile

pe suprafaţa de pânză, căi de lacrimi ca perlele de alcófar,

de salivare de la aromele emblematice de miel contra vânturilor nordice

de scuipare a cuvintelor la coborârea din trenul acesta,

de scuipare a tăcerii călătorilor albi, negri ca noaptea

atunci când sunt înghiţiţi de mare,

de scuipare în atâtea state, în atâtea demarcaţii

pestilenţiale, cu muşti pe buzele -fără de apă- ale copiilor,

de scuipare în tren.

Dacă aş fi ajuns în astă dimineaţă rece

înfăşurată de cu zori într-un tren.

Dacă aş fi ajuns fără de haine la astă altă extremitate

                                                           sau

cu haina îmbibată de vrerea de a crede

în dumnezeul din nord ori în Al-andalus.

Fotografía con veladura 
(Mujer ahogada en la playa de Tarifa)

Si hubiera llegado hoy en un tren.
Si hubiera llegado esta mañana, temprano, muy temprano, en un tren.
Si hubiera llegado, cargada, muy, muy cargada,
extraviada casi, en un terrible tren de pasajeros.
De pasajeros chinos o blancos como yo. De terribles pateras amputadas.
De aviones caídos, de coches, pasajeros de coches con airbag
y os hubiera dicho -casualmente-:
“Yo soy la hija de la hija de la hija de alguien
descendiente directo de Averroes 
-panteísta también mi bisabuelo-,
o la tataraalgo del mismo ascendiente de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.

Pero no. “No decir. No pronunciar acaso”.
No podría contaros que mi nombre es normal descendencia del sur,
descendencia de carne con hilachas,
de tapices hilados con el sudor del sur,
de tiempo de tampones de grasa de camello,
de cubrirme la cara blanca oscura, con dos espejos negros como lunas
aflorando del lienzo, sendas lágrimas como perlas de alcófar,
de escupir un cordero de aromas emblemáticos contra el viento del norte,
de escupir las palabras al bajar de este tren,
de escupir el silencio de viajeros blancos, oscuros tal la noche
cuando devoran mar,
de escupir tantos pueblos, tantas demarcaciones
pestilentes, con moscas en los labios -sin agua- de los niños,
con oasis de miedo encendidos de rabia,
de escupir en el tren.

Si hubiera llegado esta mañana fría
envuelta en algún tren de madrugada.
Si hubiera llegado sin ropa a esa otra orilla
                                               o
con la ropa mojada de creer
en el señor del norte o en Al-andalus.