poema de Valeria Manta Tăicuţu

Mi querido Andrei:

Mi querida Ana:

Os hago llegar uno de los poemas que me ha ratificado de nuevo cómo la poesía excelente recoge los temas de tradición universal, incluso en los poetas más insospechados. El tema del tormento de amor es uno de esos topos, que llega a ser legar común en el ámbito del lamento amoroso y del desamor. Nuestro Garcilaso de la Vega hablaba del amor como tormento amoroso y concretaba en los símiles de la rueda y el fiero quebranto, séase, el llamado quebrantahuesos.

Pues bien, nuestra poetisa/poeta Valeria Manta Tăicuţu recoge un tormento de la mitología griega, el lecho de Procusto, de cuyo mito doy más abajo una referencia al uso copiada de una de las tantas páginas de la red. Así mismo doy unos someros datos de nuestra amiga. Tengo su correo electrónico, así que un día de éstos le escribo.

Ya me decís.

Un abrazo,

Pere

 

   Vleria Manta Tăicuţu, poeta, prosista y crítico literario  (1956, Bacău). Profesora de rumano, editora del magazine 'Oglinda literară' (Espejo literario), miembro de la Unión de Escritores Rumanos. Se le concedieron, entre otros, el gran Premio  International Poetry Festival 'Lucian Blaga', el de Dragosloveni Poetry Festival, Focsani, 2006, el premio de la crítica literaria Luceafarul y el de la Unión de Escritores Rumanos por el poemario Reino barroco. Anteriormente había publicado Lee, Ulises, y llora….

 

 

“Procusto era el apodo del mítico posadero de Eleusis, aquella famosa ciudad de la antigua Grecia donde se celebraban los ritos misteriosos de las diosas Deméter y Perséfone. Era hijo de Poseidón, el dios de los mares, y por eso su estatura era gigantesca y su fuerza descomunal. Su verdadero nombre era Damastes, pero le apodaban Procusto, que significa "el estirador", por su peculiar sistema de hacer amable la estancia a los huéspedes de su posada. Procusto les obligaba a acostarse en una cama de hierro, y a quien no se ajustaba a ella, porque su estatura era mayor que el lecho, le serraba los pies que sobresalían de la cama; y si el desdichado era de estatura más corta, entonces le estiraba las piernas hasta que se ajustaran exactamente al fatídico catre. Según algunas versiones de la leyenda, la cama estaba dotada de un mecanismo móvil por el que se alargaba o acortaba según el deseo del verdugo, con lo que nadie podía ajustarse exactamente a ella y, por tanto, todo el que caía en sus manos era sometido a la mutilación o el descoyuntamiento. Procusto terminó su malvada existencia de la misma manera que sus víctimas. Fue capturado por Teseo, que lo acostó en su camastro de hierro y le sometió a la misma tortura que tantas veces él había aplicado.”

Arhetip

 

poartă în ceruri, nor de
patimă, deschide-mi
ochi vineţii ca somnul în
giulgiu al toamnei,
zgomote vin, înecând izvorul ce
spală oasele albe şi
urma de carne a

dimineţii,
dogoritoare năpastă, neauz şi
nevăz, închidere în
rotundul de spumă al clipei,
vin către noi, din adânc,
tipare mai grele ca
somnul,
sever-verticale, potrivind ca
un pat al lui Procust sufletul
între rame de-argint şi securi

 

  Arquetipus

 

porta al cel, núvol de
passió, obri’m
els ulls morats com el somni

en el sudari de la tardor,
aplegà el soroll, ofegant la font
que llava els ossos blancs
i la traça de la carn

al matí,
abrasant plaga, inaudita i
invisible, a prop
la ronda d'escuma de l’instant
que ens vingué des d’allò profund,
empremtes més pesades que
el somni,
sever-vertical, adient com
al llit de Procust l’ànima
entre els marcs d’argent i de seguretat

Cornul inorogului/El cuerno del unicornio/El corn de l’unicorn (trad. al catalan - Pere Bessò)

***

Lacrimi cad rostogol făcând baltă pe vatră:

te prefaci că mai plângi - tu, copil slăbănog.

Printre scâncete-i cerţi pe acei care-aşteaptă

să-ți scoţi cornul sălbatic, de inorog.

Îţi înghiţi în sughiţuri saliva din gură

şi repeţi pe de rost legămintele sacre.

Cauţi chipul cu moţ, dar găseşti o făptură

cu un corn concrescut în băltoaca de lacrimi.

***

Las lagrimas hacen un charco en casa:
disimulas el llanto - tú, menudo niño.

Tus quejas son algo que ya no pasan,
si no te sale el cuerno del unicornio.

Tragas entre hipos la saliva adentro
y repites de nuevo los pactos sagrados.
 

Buscas el propio rostro con mechón en la frente
y descubres un cuerno en aquell charco. 

***
Les llàgrimes cauen en pastereta fent bassa en la llar,
fas que plores – quin nen més fluix!

Enmig dels plors renyes els que esperen
que tragues el corn silvestre de l’unicorn.

T’empasses entre singlots la saliva gola endins
i repeteixes de cor els juraments sacres.

Busques el rostre amb floc, però trobes una criatura
amb un corn connat en un bassot de llàgrimes.

Querido Andrés/Querida Ana:

He acá otro caso de poetas a considerar que mueren -o se mueren- trágicamente. Marina Marin (1956-2003) reprersenta a juicio de Eugen Negrici la coherencia de la práctica de la vida y de la escritura. De ella se ha dicho que buscaba en la poesía los objetos, paisajes, personas hasta la raíz del Mal. Otros han señalado que incluso en sus poemas más tiernos hay la mirada de un niño con ojos de perro apaleado.
Un tema el del espejo -identidad y desdoblamiento, memoria y tiempo- que arranca desde el inicio de los tiempos más primitivos de la lírica (Narcissus, por ejemplo, en lo visual; Eco, en la referencia auditiva). Mirarse en el espejo es un viaje o un paseo por la Vida y la Muerte, como bien sabía John Huston, y mucho más el estudiante goliardo.
Precioso final: el espejo refleja la imagen pero, a su vez, nos atrapa. Una relación, pues, amor-odio complicada. Obsérvese cómo el propio título del poema es puro vacile paródico.
De la casa al espejo, pero ¿y desde el espejo? La solución nos la dio ella misma en el coraje y valentía que durante tanto tiempo estuvo escrbiendo sobre el cristal del espejo.

Un abrazo, Pere Bessó

Poema d’amor

A voltes em mire en l’espill
per a ser algú en aquesta casa
l’he odiat tant de temps
que ja no puc viure sense ell.
La conciència n’és al capdavall
un estat comodíssim - un son profund.
Ell no pot assemblar-se només als records
sobre el meu líquid amniòtic,
massa anomenat en l’art poètica

o de la mort,
que ha esberlat l’espill
on tant de temps ha que escric aquest poema
que ja no pot viure sense mi...

Poem de dragoste

Mă privesc uneori în oglindă
pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atîta vreme
încît no mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă - un somn greu.
Ea nu poate semăna decît amintirilor
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică

sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atîta vreme scriu acest poem
Încît el nu mai poate trăi fără mine...

(de Mutilarea artistului la tinereţe)

DISPARIŢIA/LA DESAPARICIÓN/LA DESAPARICIÓ

DISPARIŢIA

Rătăcim printre fulgi, unde doarme abisul,
unde buzele mării se sărută cu visul.

Coborâm sau urcăm scara fără de trepte
pe direcţia dublă a liniei drepte.

Sprijinim văzul mut într-un punct reflector,
respirând rar văzduhul cu păsări în zbor.

Ne loveşte o bilă (e un joc de popice...)
şi cădem ca şi când nici n-am fost pe aice.

LA DESAPARICIÓN 

Nos perdimos allá donde duerme el infierno,
donde el mar con sus olas besa el sueño.

Nos bajamos, subimos sin alguna meta,
doble dirección de la línea recta.

Apoyamos la vista en un eón reflectante,
respirando un aire con aves errantes.

Al final nos impacta (es un juego de bolas...)
algo hiperbólico y ya no estamos.

LA DESAPARICIÓ

Ens extraviem al bell mig dels còps, on dorm l’abís,
on els llavis de la mar besen el somni.

Baixem o pugem l’escala sense escalons
en doble direcció de la línia recta.

Recolzem la vista muda en un punt reflector,
respirant rarament en el cel amb ocells en vol.

Ens colpeja la bola (és un joc de bitlles...)
i caiem com si ningú no haguérem estat per ací.

(trad al catalán por Pere Bessó)

Querido Andrei:  

He aquí el último poema colgado de tu blog. Un poema de Andrei Langa que es el que más me ha gustado de los últimos leídos y traducidos. Un poema que sigue manteniendo el perfume metafísico/ontolígo del ser, de su finalidad en el mundo, muy, en definitiva, en tu línea de preocupaciones, meditación... Mantienes un ritmo cadencial y los dos últimos versos, magistrales. El juego de los bolos, como la representación de los titiriteros, nos da un baño de humildad. Somos como los bolos a la espera de la bola del destino. Ese cierto pesimismo, sin embargo, no se da sin una lucha agónica: la subida y bajada de la escalera. Una escalera muy particular y dificultosa, sin escalones, como quien dice un tranvía sin estribo. Por cierto que ese tema me recuerda tanto a una vieja balada de rock de mi juventud, Highway to Heaven, que acá se tradujo por Escalera al cielo, escalera valdría tanto como carretera principal, en todo caso el arduo camino de la vida. Pero también me recuerda el capítulo del Antiguo Testamento conocido como La escalera de Jacob, y la lucha del mismo con el ángel durante toda la noche.   Un abrazo, Pere

 

 

 

Apocalipsă terestră/Apocalipsis terrestre/Apocalipsi terrestre

Apocalipsă terestră

Dormitez pe marginea unei mingi de foc şi pară,
în jur jivine muribunde, cu viscerele ieşite afară.

Munţi înarmaţi până în piscuri apar din mare cu miile,
mitraliind din înalturi pădurile şi câmpiile.

Dinozaurii urlă demonic în depărtare, cutremurele curmă
orice speranţă la viaţă, ucigându-le turma.

Nori de cenuşă cernută printre dinţi se mişcă spre soare:
ceva se naşte aici, altceva moare...

Apocalipsis terrestre

Te duermes a la orilla de una bola de fuego y llamas,
fieras con los intestinos fuera del cuerpo es el panorama.

Montañas armadas hasta sus picos han salido desde los mares,
tiroteando desde el cielo los bosques y los valles.

Aullidos de dinosaurios se escuchan de lejos, los terremotos
terminan con la esperanza de salvarse, matando a todos.

Ceniza ardiente pasada por los dientes no acaba de moverse:
algo despierta aquí y algo desaparece... 

Apocalipsi terrestre

Dorms a la vora d’una bola de foc i cremor,
al voltant d’animals moribunds, amb les vísceres eixides.

Muntanyes armades fins als seus cimals apareixen des del mar a milers,
metrallant des de les altures els boscos i les planures.

Els dinosaures udolen com dimonis al lluny, els terratrèmols trunquen
qualsevol esperança de vida, tot occint el ramat.

Núvols de cendra cernuda per les dents es mouen cap al sol:
quelcom espavila ací i quelcom mor...

(Gracias a Pere Bessó por traducir este poema al catalan)

Mis queridos amigos:
Un poema de Andrei Langa con un sueño de apocalipsis, casi bíblico, la bola de fuego del profeta Elías, creo recordar. Mares, llanos y montañas, toda clase de animales y bestias sufren la metralla de los cielos y los cataclismos sísmicos de la tierra. Y es la bestia que aúlla y de presencia demoniaca, el dinosaurio. Curiosa aparición ésta, más del ámbito de las ciencias de la Naturaleza que del trasfondo religioso...
Quizás, para mi gusto, el poema gana en la descripción final: las nubes de ceniza cernidas por el ariel o tamiz de los dientes que se elevan hacia el sol, el astro de la luz que permite el ciclo de la vida y de la muerte. Afortunadamente el poeta forma parte de las cosas que despiertan y espabilan.
Os hago llegar el poema original en rumano, la versión al castellano del propio autor, Andrei Langa, y mi traducción al catalán a partir del original, marcado, pues, por la literalidad y los límites del sentido.
Un abrazo.
Pere  

Queridos amigos: Otro poema de Ion Stratan.

Duro oficio el de escribir. Sudar sangre, dice el dicho, y válgase la redundancia. Por lo demás, escribir como quien es sacrificado en el matadero es en sí mismo expresivo. Por otro lado, va marcando las pautas del poeta suicida.x

Un poema, en fin, cargado de humor negro y buena dosis de sarcasmo.

A ver quién habla ahora del lamento del poeta?

El poema está traducido directamente del rumano, tomado de la página agonía. Ambas versiones -al catalán, al castellano- son, pues, del Pere Bessó. 

Un abrazo

 

De unde-atâta sânge 

De unde atâta sânge,
abatorul e la marginea satului,
cine urlă şi plânge
în toiul Sabbatului?

Cine strigă la miezul de noapte
"e bine, e bine"
cine scrie aceste poeme,
semănând chiar cu mine?

D’on tanta sang

D’on tanta sang,
l’escorxador és vora la vila,
qui udola i gemega
a meitat de dissabte?

qui plora al bell mig de la nit
"ja s’hi val, ja s’hi val"
qui escriu aquests poemes,
que àdhuc s’assemblen als meus?

De dónde tanta sangre

De dónde tanta sangre,
el matadero está junto a la aldea,
quién aúlla y gime
a mitad del sábado?

quién llora en medio de la noche

"ya está bien, ya está bien"
quién escribe estos poemas,
que hasta se parecen a los míos?

Un poem de Ion Stratan (1955-2005), tradus de Pere Bessó

Mis queridos amigos
Ion Stratan (1955-2005) decidió acabar con su vida, pero antes nos dejó un voluminoso acopio de prosa y poesía, además de artículos, crítica etc...
Para mí, que salvo tres o cuatro nombres de influencia francesa, poco más sabía de la lírica rumana, está siendo toda una lección de humildad esta inmersión que me estoy procurando. Y, claro, la lengua sigue apasionándome y descubro cada día cosas que merecerían un debate de gramática histórica...

[por ejemplo la presencia/persistencia de la solución sigmática para las formas del participio por ej cazut (caído), una solución de dental+yod].

Bueno, más allá de mis disgresiones filológicas que me vuelven a entusiasmar cada vez que me enfrento a una lengua románica, he de decir que estamos ante un poeta verdadero. De nuevo nos oncontramos con el tema de la caída. Una caída que en este caso no es la del ángel, sino la de un manzano en el jardín del poeta, un jardín no exento de las tres Gracias. Y con todo ese lenguaje simbólico un corazón carcomido, erosionado, devorado desde su interior, desde dentro...
Fuertecito, no?
Bueno pues.
Un abrazo,
Pere
 

Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Graţii
luaţi-l, legaţi-l

lumea mea se rostogoleşte peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

Caiguda

El meu alé ha rodolat fins als peus
de les tres Gràcies
Agafeu-lo, lligueu-lo

El meu món roda damunt de mi
el que guardem anys i anys de les abelles

el meu cor és un pomer caigut al Jardí
qui té la culpa, qui te la culpa

el meu cos és un pinyol més gran que el seu fruit,
que el meu cor
menjat des de dintre

Un poem de Elisabeta Isanos, tradus în catalană de Pere Bessó

VIILE ARSE

În tara cu viile arse,
toti umblã cu gurile
negre de struguri.
În tara cu limbile smulse,
toti umblã
cu cântec în gât,
cântã de frunzele verzi,
în tara
fãrã nici o pãdure.
Publicul bate
din palmele dure.
Cerul nu spune nimic,
ninge si-atât.

VINYES CREMADES

Al país de les vinyes cremades,
tots caminen amb les boques
negres de raïm.
Al país amb les llengües arrencades,
tots caminen
amb la cançó a la gola,
canten les fulles verdes,
al país
sense cap bosc.
La gent bat
les palmes dures.
El cel no diu res,
la neu tampoc.

Un poem cu dedicaţie din partea lui Pere Bessó (tradus şi în română)

VIATGE DE TORNADA 

Per a Andrei Langa, 

tan delicat amb mi.

Desentelar el món

A quin preu

Allò aprés

L’enginy d’occir els mots

Els sons dels mots

Els refilets dels mots

El xiulit de la pell dels mots

L’obagor dels ocells als ulls dels mots

La torxa humida, què quedarà

De la llum aspergida dels mots

-Rosa neu foc blau mar multiplicada-

No podríem bastir un altre món

Andrei Langa

Del silenci enllà del mots…

(inèdit, 18 juliol 2011)

CĂLĂTORIE FĂRĂ DE ÎNTOARCERE
               
Cu ce preţ
A învăţat lecţiile
De disecare a lumii
Spiritul de a ucide cuvintele
Sunetele cuvintelor
Susuratul cuvintelor
Şuierătura epidermei cuvintelor
A tenebrele păsărilor din ochii cuvintelor
A făcliei umede ce ar rămâne
Din lumina stropită a cuvintelor
-Trandafirul zăpada focul albastru marea multiplicată-
Nu vom putea construi altă lume
Andrei Langa
Din tăcerea de dincolo de cuvinte...

VIAJE DE REGRESO

Desentelar el mundo

A qué precio
Lo aprendido
El ingenio de matar las palabras
Los sonidos de las palabras
Los gorjeos de las palabras
El silbido de la piel de las palabras
Lo sombrío de los pájaros en los ojos de las palabras
La antorcha húmeda, qué quedará
De la luz aspergiada de las palabras
-Rosa nieve fuego azul mar multiplicada-
No podríamos edificar otro mundo
Andrei Langa
Del silencio más allá de las palabras… 

Alexandru GROMOV: Magnetismul culturii române

Magnetismul culturii române

Scriitor şi publicist consacrat, născut la 22 aprilie 1925, originar din or. Ismail (sudul Basarabiei, actualmente aparține Ucrainei), Al. Gromov şi-a făcut studiile la şcolile primare din Brăila şi Bucureşti, apoi la liceul “Sf. Andrei” din Bucureşti, unde l-a avut ca profesor pe distinsul critic literar Şerban Cioculescu, al cărui discipol se consideră. De altfel, autorul a evocat Brăila în una din prozele sale, “Noemi-Giulia” (1988). Titlul naraţiunii, luat dintr-un “Caiet de amintiri”, este emblematic pentru anii lui de copilărie, petrecuţi la gurile “celui de-al doilea fluviu din Europa şi celui dintîi din centrul continentului”. Anume de aici pornesc drumurile marelui visător, prietenul unui personaj din povestire pe nume Catrinel şi prototipul scriitorului nostru. Pentru fata cu acest nume deosebit, şlepurile, remorcherele, petrolierele, cărbunarele şi mineralierele, care navigau pe braţele Dunării, nu erau decît nişte balene negre şi burduhoase, iar navelor de pasageri le zicea “pescăruşi”.

Denumirile de corăbii ce acostau la mal îi trezeau un mare interes copilului, acesta trecîndu-le într-un registru de cuvinte necunoscute, după cum urmează: Capo Verde, Lorelei, Calypso, Oedip etc. Într-un fel sau altul, vitorul scriitor îşi manifesta de pe atunci gustul pentru limbă şi dragostea pentru aventură şi necunoscut.

Orfan de ambii părinţi, cum aflăm din aceeaşi proză autobiografică, băiatul trăia cu surorile mamei sale. Ducea o viaţă intensă, bogată în impresii şi revelaţii de tot felul, marcată însă de unele lipsuri materiale, astfel că nu-şi prea putea permite să-şi satisfacă toate plăcerile de copil. Cei cîţiva gologani pe care îi primea săptămînal de la mătuşi îi cheltuia cu multă grijă, încercînd să treacă impasibil pe lîngă tejghelele şi dughenele de pe chei, pline “cu păstrămuri şi salamuri, cu baclavale şi bragă, cu aliviţă şi halvale…”. Altfel nu se putea, scrie autorul despre cel care era pe atunci în clasa întîi primară. Jocul cu denumirile exotice de corăbii îi alimenta interesul faţă de cuvintele străine şi de semnificaţiile acestora. Încerca în fel şi chip să le descifreze şi să le afle etimologia. Aşa se întîmplă şi cu denumirea corăbiei “Noemi-Giulia”, nume care se dovedi a fi al unei fete de împărat, informaţie pusă la dispoziţie de Valeria, sora lui Catrinel.

Acesta este subiectul scurtei povestiri de esenţă autobiografică, pe care naratorul o încheie pe un ton nostalgic, zicînd în manieră eminesciană: “Unde eşti, fluviul copilăriei mele?..”.

Sentimentalismul şi lirismul - stări eminamente ontologice - sunt caracteristice întregii opere a scriitorului, fie că este vorba de publicistică, proză realistă sau de proză ştiinţifico-fantastică. Lecturînd scrierile sale ai plăcuta senzaţie de omogenitate a produsului artistic. Drumul spre afirmare în literatură, însă, a fost destul de sinuos, scriitorul trecînd prin mai multe şcoli ale vieţii, lucrînd în calitate de lăcătuş, strungar, iar în timpul războiului muncind la o mare uzină metalurgică dintr-un oraş situat la poalele munţilor Ural. Anume acolo, în îndepărtare, face primele încercări literare. După război, revenind în republică, se angajează în calitate de corespondent la ziarul din Durleşti, o localitate mare din suburbiile Chişinăului, unde lucrează între anii 1947 şi 1956, concomitent continuîndu-şi studiile la Institutul Pedagogic din Chişinău (astăzi – Universitatea “Ion Creangă”), pe care îi absolveşte în anul 1953. Începînd din 1956, prozatorul devine redactor de literatură artistică pentru copii la editura “Şcoala Sovietică”, apoi, în aceeaşi funcţie, lucrează la Editura de Stat a Moldovei, iar mai tîrziu – la Editura “Cartea moldovenească”. Peste zece ani începe să colaboreaze la revistele “Moldova”, “Literatura şi Arta”, “Columna”, “Noi”, “Limba română” etc., promovează corectitudinea limbii şi terminologia română la Televiziunea Naţională şi Radioul Naţional, unde mai susţine cicluri de emisiuni cu denumirile “Inventica” şi “În lumea cuvintelor”. În 1995, scriitorului i se acordă titlul de Maestru al Literaturii, pe atunci fiind unul dintre cei mai activi colaboratori ai revistei de teatru şi cinema “Lanterna magică”, iar în 1996 i se decernează medalia “Mihai Eminescu”.

Al. Gromov este unul din reprezentanţii de frunte ai primei generaţii postbelice de scriitori basarabeni, recunoscut find de critici drept promotorul SF-ului în literatura basarabeană postbelică, cum avea să scrie M. Cimpoi în volumul “O istorie deschisă a literaturii romîne din Basarabia”: “Genul literaturii de frontieră şi de anticipaţie, marcată de reflecţie eseistică, este cultivat de Alexandru Gromov”.

Am subliniat mai sus că scriitorul a lucrat mai mulţi ani ca ziarist în presa periodică republicană, publicînd articole de actualitate şi promovînd ideea de inovaţie şi inventivitate. La începutul anilor 70, în cadrul revistei “Moldova”, înfiinţează clubul “Solaris”, unde au făcut şcoala literaturii de anticipaţie mulţi tineri talentaţi: Ioan Mînăscurtă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Alexandru Roşu ş.a.

Susţinînd tînăra generaţie în aspiraţiile ei, scriitorul a menţinut trează interesul pentru fantastic şi neobişnuit. Cea mai prolifică perioadă de creaţie în domeniul literaturii de anticipaţie au fost anii ‘60-‘80, cînd şi-a scris o parte importantă a operei, din care remarcăm titlurile: “Taina Luceafărului” partea I (1957) şi partea a II-a (1960), “Călătorii în necunoscut” (1968), “Continentul enigmelor. Aventuri cosmice şi ecouri pămînteşti” ((1980), “Expediţia “Penelopa”. File pentru visători” (1964), “Naufragiu pe Tlogra. Pseudoanticipaţii” (1974). Una din cele mai cunoscute proze este “Copii dinainte de război” (1975), care exprimă în manieră autobiografică un fragment din viaţa petrecută în anii războiului, cînd el lucra la o mare uzină metalurgică din Rusia. Cei doi protagonişti, Vîlcu şi Dragomir, care îl reprezintă pe autor în egală măsură, reînvie în memorie ororile războiului ca elemente traumatizante pentru copiii acelor timpuri. Dîndu-le nume neaoşe personajelor sale, autorul îşi trădează astfel interesul pentru cultura rurală, din care se inspiră şi pe care ne-o prezintă în diferitele ei manifestări.

O altă preocupare a lui Al. Gromov sunt traducerile. A tradus masiv din marea literatură universală, începînd cu “Războiul lumilor” (1982) de Herbert Welss şi terminînd cu “Doamna Bovary” (1976) de Gustave Flaubert. Traducînd mai mult din aceste două domenii ale literaturii – SF-ul şi proza realistă – scriitorul şi-a modelat un stil propriu, astfel că numele lui poate fi inclus fără ezităre în lista scurtă, dar cu atît mai valoroasă, a vechii generaţii de traducători din care mai fac parte Alexandru Cosmescu şi Igor Creţu. Posedînd arta traducerii, aceştia s-au străduit mereu să fie aproape de limba originalului, prin intermediul unei atitudini consecvente faţă de produsul artistic ce aveau a-l transpune dintr-o limbă în alta. Asemenea calităţi de traducător l-au ajutat să fie şi un editor de vocaţie, activitate care îi marchează întregul destin de creaţie. Teza despre “magnetismul culturii române”, care şi-a asimilat-o din fragedă copilărie, l-a susţinut spiritual împotriva dogmatismului comunist, scritorul predînd prin intermediul mass-media lecţii de limbă literară românescă şi încercînd astfel să încetăţenească un lexic şi o frazeologie cel puţin în trei domenii de activitate: drept, economie şi tehnică.

De către acelaşi autor mai sunt semnate cărţile “Aventurile lui Şurubaş cel poznaş” (1959), “Era sputnicului” (1959), “Lăstarii răzbat primăvara” (1959), “Povestea celor şapte voinicei” (1960), “Cheiţa fermecată” (1962), “Ascensiune” (1967), “O vacanţă în cosmos” (1962), “În ospeţie la vrăjitori” (1963), “…Şi unul pentru toţi” (1963), “Ştefan de pe linia 22” (1965), “Noi trei şi Atotvăzătorul” (1967), “Sîmburii adevărului” (1969), “Comoara cu brîu de argint” (1970), “Itinerare. Nuvele, momente, meditaţii” (1971), “Secolul vitezei. Proză documentară” (1976), “Prietenii lui meşter Micron” (1972), “Pornesc la drum băieţii” (1974), “Noi, nerăbdătorii” (1974), “Alba culoare a înţelepciunii. Întîlniri, dialoguri, reflecţii” (1983), “Culorile începutului. Povestiri, nuvele, momente” (1985).

În ultimii ani a publicat în presa periodică mai multe cicluri de proză: “Anul bezmetic”, “Monologuri libertine”, “De ale lui zbanţu” (în dificilul gen - satiră fantastică). “Anul bezmetic” e supranumit de autor 1940-1941, an de tristă amintire pentru Basarabia, marcat de primele fărădelegi ale “eliberatorilor” sovietici, de sorţi mutilate şi ireparabele decepţii. Situaţiile descrise produc o profundă impresie şi suplimentează expresiv documentele istorice. Ca să încheiem aici succinta trecere în revistă a realizărilor literare din ultima perioadă de creaţie, vom semnala ciclurile “Tranzitologie” şi “Reţete ad-hoc”, găzduite în presa periodică. Ni se propun de fapt, miniaturi pe teme de stringentă actualitate, însă turnate în tipare literar-rafinate, autorul posedînd arta de a extrage semnificaţii majore din detalii cotidiene, aparent banale.

Din lista traducerilor fac parte titlurile: Ulianova, Ana Ilinicina. “Anii de copilărie şi de şcoală a lui Ilici” (1967, reeditat în 1977); Ostrovski, Nicolae. “Aşa s-a călit oţelul” (1972); Kestner, Erich. “Băieţelul din cutia de chibrituri” (1970); Lessing. “Emilia Galotti” (1969); Strugaţki, Arcadi, Strugaţki, Boris. “Întîlniri neprevăzute” (1979). Aninski, Lev. “Logodit cu ideea: pe marginea povestirii lui Nicolae Ostrovski “Aşa s-a călit oţelul”” (1974); Sprolnicov, Alexei. “Patria cea plămădită în suflet. Din carnetul unui scriitor” (1972); Lihanov, Albert. “Pedagogia dramatică. Schiţe de situaţii conflictuale” (1987); Simenon, Georges. “Prima anchetă a lui Maigret. Maigret şi omul de pe bancă” (1971); Bradbury, Ray. ““R” înseamnă “rachetă”” (1975); Ostrovski, Valentin. “Să nu fie de deochi” (1973); Gurevici, Gheorghi. “Să vorbim despre fantastică” (1984); Gamarra, Pierre. “Taina “şarpelui cu pene”” (1971); Moravia, Alberto. “Ciociara” (1978).

Să purcedem în continuare la o scurtă analiză critică a cîtorva scrieri SF, care ni s-au părut a fi de referinţă în complexa creaţie a lui Al. Gromov şi, cum ne îndeamnă autorul în prefaţa cărţii “Călătorii în necunoscut”: “Să ne înclinăm, deci, capetele în faţa muzei şi să pornim la drum împreună cu cei pe care ea îi inspiră la asaltul enigmelor, la cutezanţă şi dîrzenie”.

“Continentul enigmelor” este o carte de aventuri ce se încadrează perfect “ficţiunilor ştiinţifice”, ca să traducem literal abreviaţia SF din limba engleză, dar fiind şi o enciclopedie a profesiilor. În această naraţiune sunt descrise peripeţiile a doi exploratori cosmici, care, pornind la cale un experiment riscant în lungile lor peregrinări, se trezesc cu nostalgia pentru viaţa terestră şi duc dorul celor de acasă. Chiar dacă subiectul nu e nou în acest gen de scriitură, fascinează modul individual de a da viaţă unor eroi pozitivi, aflaţi în permanentă căutare a unor alte lumi, riscîndu-şi viaţa pentru a face noi descoperiri.

Accesibilitatea stilului în care sunt scrise prozele SF se datorează, indiscutabil, dorinţei mari a autorului de a promova genul respectiv şi de a găsi ecouri în cele mai diverse cercuri de cititori, în special în rîndurile generaţiei tinere. Cunoaştem că la vremea respectivă, în primii ani ai deceniului cinci şi mai tîrziu, SF-ul era o “terra incognita” pentru o societate dominată de spiritul proletcultist. Să amintim aici de prima sa carte ştiinţifică-fantastice, intitulată “Taina Luceafărului” şi scrisă în colaborare cu savantul de origine poloneză Tadeuş Malinovschi, lucrare de pionierat în literatura de anticipaţie din Basarabia postbelică.

“Setea de efort” este elementul principal ce stă la temelia creaţiei lui Al. Gromov şi această apetenţă remarcabilă caracterizează personajele cărţilor sale, printre care se impune atenţiei “Avanpostul aşteptărilor” - un volum de proză ştiinţifico-fantastică care pune cititorul faţă în faţă cu neprevăzutul. Ne vom referi în rîndurile de mai jos la una din prozele acestui volum, care are denumirea sugestivă “Avanpostul aşteptărilor” şi care dă titlul cărţii.

Naraţiunea are o structură complexă de natură realist-fantastică: omul cu toate caracteristicele personale, pe de o parte, şi întinsurile necuprinse ale Universului, pe de altă parte. Impactul cu lumea vidului astral şi existenţa dusă pînă la limită în spaţiul infinitit impune fiinţa umană să-şi manifeste capacităţile exclusive. Autorul descrie cum un tînăr navigator foarte ambiţios din fire, personajul central al naraţiunii, se îndrăgosteşte de o fată numită – “Zîna pupitrelor”. De fapt, numele ei adevărat era Celesta. După o scurtă perioadă de viaţă romanţată, urmează pierderea iubitei într-un accident cosmic şi, respectiv, însingurarea la care se dedă “Căpitanul cu noroc”, cum i se mai zicea celui care cînta odinioară solitudinea cosmică. Experienţa fatală a situaţiei prin care a trecut şi starea de dezolare în care se află îi dă motiv protagonistului să filozofeze pe marginea ideii de singurătate, exprimînd o teză demnă de apreciat: “Poţi să fii ziua întreagă printre oameni şi totuşi să-ţi păstrezi intactă singurătatea. Să nu te dizolvi şi să nu întinezi prin nimic ceea ce porţi în tine. Să nu devină a tuturor şi a nimănui”.

Rezultă din rîndurile de mai sus o stare de fapt a omului aflat în situaţii limită, autorul dovedindu-se a fi un bun psiholog, fiindcă lasă să se întrevadă pe pînza glacială a cosmosului fiinţa omenească, mai bine zis adevărul fiinţării sale, plină de enigme şi mistere de tot felul. Adevărul viu al existenţei umane stă pus în lumina unei conştiinţe artistice vizionare şi nu-i relegat după imagini sau idei ştiinţifico-fantastice inventate, cum ne-am obişnuit a crede cînd vine vorba despre literatura de anticipaţie. Deci, omul stă în centrul atenţiei naratorului, realitatea imediată şi cea imaginară comunicînd discret prin firele nevăzute ale existenţei umane.

Evenimentele din proză se succed cu repeziciune, apariţia unui nor uriaş punînd în pericol existenţa navei cosmice în care se afla de data aceasta puţin norocosul căpitan. Operaţia de recunoaştere ajunge în prag de eşec şi din acest motiv este trimisă o echipă de salvare de pe Pămînt. Tinerii navigatori veniţi la faţa locului se avîntă în direcţia Norului şi salvează corabia, căpitanul rămînînd să constate în singurătate: “Atîta mi-a mai rămas – să-mi aştept ordinul de retragere. Ca o fiinţă ce şi-a trăit traiul. Să aştept în spatele acestei uşi zăvorîte”.

Povestirea, totuşi, are un final fericit, bătrînul căpitan hotărîndu-se să abandoneze corabia. Prin reflecţiile filozofico-existenţiale şi modul cum îşi exteriorizează sentimentele şi trăirile personale, am putea intui în chipul Căpitanului pe autorul prozei, cel care are darul să insufle speranţă în viitor tuturor personajelor sale. Ghidat de acelaşi ideal artistic, I. Mînăscurtă, unul dintre puţinii discipoli ai maestrului, nota cu ocazia unei omagieri: “Oameni integri, caractere integre, situaţii limită, dar întodeauna plasate la limita veridicităţii…” (Literatura şi Arta, 18 aprilie 1995). Dacă tot există un început în proza ştiinţifico-fantastică din Basarabia, ne întrebăm însă cum s-ar explica realizările minore în domeniul SF-lui, stare a prozei respective pe care o atestăm şi în prezent? Răspunsul ar putea fi unul, deşi nu îndeajuns de complet – lipsa de tradiţii.
Al. Gromov, despre care s-a afirmat că este unicul reprezentant al acestui gen literar în Basarabia postbelică, aparţinînd primei generaţii postbelice de scriitori şi avînd o pregătire temeinică în domeniu, acumulată în anii de studii la instituţiile de învăţămînt din Ţară, a făcut un lucru de pionierat şi a promovat un şir de literaţi, parte dintre care i-am numit mai sus. Constatăm însă astăzi că aceştia nu s-au constituit într-un grup unitar pentru a susţine şi impune SF-ul în literatura română din Basarabia, acordînd preferinţă altor genuri literare (poezia, eseul, alte genuri de proză) şi manifestîndu-se în funcţie de propria valoare. Literatura de anticipaţie, se vede, a fost o experienţă aparte în creaţia acestor tineri scriitori. Practic, nici unul dintre ei nu s-a ridicat la nivelul mentorului lor.

Pentru a clarifica niţel respectiva situaţie, vom face trimitere la interviul “Magnetismul culturii române”, publicat într-un număr din septembrie 1999 al săptămînalul “Luceafărul”, unde Al. Gromov răspunde la întrebarea “Ce l-a făcut să scrie literatură de anticipaţie şi de ce genul respectiv pare oarecum marginal în Basarabia?”: “Am pornit să fac literatură de anticipaţie într-o perioadă cînd limba era arhaizată, aceasta fiind una din puţinele modalităţi sincere de exprimare în scris, măcar că am făcut şi publicistică de deratizare a vieţii de producţie şi a vieţii ştiinţifice. Ce s-a întîmplat de fapt? La noi s-a lucrat mult în domeniul filologic, în primul rînd în dialectologie. Se făceau studii şi în domeniul terminologiei, dar limba literară rămînea puţin îmbogăţită. A trebuit să fac un efort pentru a-mi conserva cunoştinţele în domeniul filologic, acumulate în urma studiilor făcute pînă la război, şi să promovez un mod personal de viziune a lumii. SF-ul a fost genul literar pe care l-am adoptat şi pe care l-am profesat pe parcursul întregii perioade postbelice. Alta e că genul respectiv nu a prea prins în literatura noastră, afectată în mod serios de dogmaticul comunist. Norocul meu cel mare că mi-am găsit refugiu în lumea asta a anticipaţiei şi a tehnicii creatoare”.

Făcînd cei nouă ani de gazetărie la Durleşti, fapt ce l-am amintit deja cu altă ocazie, cronicarul acelor timpuri susţinea în paralel o rubrică în ziarul “Literatura şi arta”, pe care o intitulase “Propulsori ai progresului” şi prin intermediul căreia promova nume de inventatori şi de oameni simpli de la ţară, cu gust pentru cunoaşterea marilor taine ale naturii. Anume aceşti inventatori nativi i-au captat mereu interesul şi i-au alimentat setea de cunoştinţe în domeniul creativităţii tehnice. Astfel se explică de ce modelul său de scriitură este impregnat de elemente ştiinţifico-fantastice. Or, în tendinţa de a reliefa chipuri de oameni şi fapte concrete, scriitorul se aventurează în timp şi spaţiu cu o abilitatea de invidiat.

Iată ce răspunde dumnealui, în acelaşi interviu, la una din întrebările ce vizau activitatea sa recentă: “Fac ceea ce am făcut şi pînă acum: promovez prin intermediul mass-media tot ce mi se pare de remarcat în domeniu. (…) Contează mult să facem cunoscute aceste limbaje de specialitate, pentru a ne apropia mai mult de limba literară şi, implicit, de literatura de anticipaţie”.

Fiind unul din cei mai valoroşi traducători basarabeni şi cunoscînd mai multe limbi romanice, scriitorul nu a încercat să se supraaprecieze. Astfel putem deduce că aceste traduceri pe care le făcea cu dragoste şi mare talent erau o artă a refugiului, a autoexilării impuse de regim, pentru a se afla mereu în zona spiritelor mari. Scriitorii din care a tradus nu i-a ales la întîmplare, Flaubert, Moravia sau Bradbury fiind nume de primă mărime în literatura universală. “Ciociara” lui Moravia a tradus-o din italiană, comandînd originalul în Italia, astfel ca şi “Madame Bovary” a lui Flaubert. Adevărul e că a tradus o mare parte din cărţi din original, fără a trece printr-o limbă intermediară, cum ar fi rusa, din care se traducea masiv la vremea sa. Realizînd aceste traduceri, Al. Gromov s-a străduit să fie aproape de limba originalului. Lucra după o intuiţie personală, respectînd în cele mai mici detalii forma şi conţinutul originalului.

Răspunzînd la o altă întrebare din interviu - “Sunteţi un scriitor complex. Totuşi, ce vă consideraţi în primul rînd: prozator, traducător, publicist?..”, - scriitorul spuse fără dubii: “… editor, vocaţie pe care o posed de mai mulţi ani. Din 1956 fac muncă editorială. Am fost redactor de carte la mulţi scriitori basarabeni, inclusiv la Ion Druţă, a cărui scrieri mi-au plăcut încă de la debut. Alta e momentul de creaţie prin care trece, caracterizat fiind de un antiromânism rebel. Dureros caz… Dar trebuie să fim mai presus de aceste dureri personale şi să ne apropiem de adevăr, mai ales că facem parte din aceeaşi cultură”.

O altă idee relevantă, care îl anima pe autor în activitatea de fiecare zi şi pe care suntem motivaţi să o plasăm în contextul tezei magistrale despre “magnetismul culturii romăne”, rămâne să fie “fidelitatea”,  ca termen ce exprimă durata în timp a ataşamentului faţă de prieteni. Văzut în această dublă ipostază – estetică şi etică - cazul lui Al. Gromov poate fi catalogat drept destin împlinit al omului de creaţie.

(A.L.)

Nora Iuga tradusă în catalană de Pere Bessó

Azi am sugrumat o pasăre verde

ascetul lepros pe un drum in Italia
ochiul lui taie piatra de sare
ce mica e comoara marelui ademenitor
ce mica rugaciunea instinctului

azi am sugrumat o pasare verde
azi unghia mea a primit o noita
trec lune lungi cu salamandre in lacrimi

dar lasati odata
zgarda de noapte
e doar un copil care canta

Hui he escanyat un ocell verd

l’asceta leprós en un camí a Itàlia
el seu ull talla la pedra de sal
que una mica és atraient tresor de mar
una mica oració de l’instint

hui he escanyat un ocell verd
hui la meua ungla ha atés una bruixa
passe llargs mesos amb salamandres en les llàgrimes

però deixeu d’una vegada
el collar de la nit
és només un xiquet que canta

(traducció al català de Pere Bessó de l'original de Nora Iuga)

UN POEMA DE NICOLAE POPA (traducida al catalan por Pere Bessó)

Muşcătura

Ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie

unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă

rostogolindu-se la picioarele mele

aşteptând să mă aplec,

aşteptând muşcătura.

Îl încălzeam o vreme la piept,

îl lustruiam în lâna fularului,

îl degresam de căldurile verii,

apoi mă uitam la neclintirea crengilor golite de păsări

şi muşcam adânc

dezgolindu-i sâmburii

şi aşteptam să muşte şi fructul din mine,

să muşte la fel de adânc din mine

pe tărâmul acela uitat

unde ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie

unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă

rostogolindu-se la picioarele mele

aşteptând muşcătura.

Mossegada

Eixia a voltes de bon matí a l’hort desert

on el mateix fruit es desprenia de la mateixa branca

i rodolava als meus peus

a l’espera que el replegara,

a l’espera de la mossegada.

El calfava una estona al pit,

el refregava en la llana del tapaboques,

el desgreixava del calor de l’estiu,

en acabant mirava la resistent branca buida d’ocells

i el mossegava profundament

despullant-li les llavors

i esperava que el fruit em mossegara,

que em mossegara amb la mateixa pregonesa

en aquell indret oblidat

on eixia a voltes de bon matí a l’hort desert

on el mateix fruit es desprenia de la mateixa branca

rodolant als meus peus

a l’espera de la mossegada.

(traducció al català de Pere Bessó de l’original)

  

La mordedura

Salía a veces por la mañana en el jardín desierto

donde el mismo fruto se separaba de la misma rama

rodándose a mis pies

esperando que lo recogiera,

esperando la mordedura.

Lo calentaba un tiempo en mi pecho,

lo limpiaba con la lana de la bufanda,

lo desengrasaba del calor veraniego,

luego miraba las ramas rígidas sin pájaros

y mordía la manzana

degollándole las semillas

y esperando que el fruto mordiera mi cuerpo,

me mordiera de la misma forma, profundamente,

en aquel lugar olvidado,

en el jardín desierto donde salía a veces por la mañana,

donde el mismo fruto se separaba de la misma rama 

rodándose a mis pies

esperando la mordedura.

(traducción al castellano de Andrei Langa)

Mónika Nude. Închizând Oniricus

*
Ca şi în atâtea alte nopţi la rând, am fost la Oniricus. Nu erai acolo.
Am mers să ajung la Masdar, amintindu-mi că aici îmi potoleam setea. Ţara s-a schimbat mult, Masdar, cea plină de viaţă în alte timpuri, acum mă aştepta secătuită.
Ochi-mi au parcurs sub unghi fiecare colţişor, încercând să segmenteze clipele tale, însă nu te vedea, nu erai nicăieri...

Oniricus lâncezea fără tine, nu era rezonanţa glasului tău, nici atingerile gingaşe ale zorilor care ne-ar fi readus cu ele în Lume.
Inspiraţia mea era moartă, înecată fiind de acei „nutevreau” şi „numaiţinminte”, nimic nu mai era unic şi al meu, Lumea îmi întorcea claritatea gândirii, avertizâdu-mă că Oniricus ar fi trebuit distrus înainte de a cădea în capcana unui du-te-vino permanent; totuşi revin în fiecare noapte la Oniricus cu speranţa de a cuprinde tot ce-i al tău, şi iarăşi fac drumul până la Masdar unde poate ai lăsat o notiţă cu acele cuvinte...acele cuvinte:-„Închide ochii. Mă simţi?”...

Înoptează în Lume, casa de vise îmi reţine pleoapele împiedicând orice efort de-a ajunge la Oniricus. În mâinile mele răsare o cheie, o observ cum îmi dă un fior rece, închizându-l cu forţa de parcă, odată închis, aş fi putut să-l fac să dispară..., dar rămâne aici invitându-mă să anihilez în esenţă patria visurilor mele, acea...acea ce am construit-o pentru noi.
Iată că stau în Oniricus, abia de mai merg, sunt cu capul plecat şi îmi târâi picioarele, plâng, simt, mă tângui, trăiesc şi mor.
Masdar devine înceţoşată, ajung să te beau pentru ultima oară ca şi când ai fi unicul meu strop de viaţă şi atunci... atunci citesc: „Dragă, Maga, am revenit ca să mă despart cu un sărut şi un „te iubesc”.
O tăcere îmi acoperă inima, şi-mi tremură degetele, şi întind mâna. Lumea mă aşteaptă, trec pragul porţii, şi mă reţin şi te gândesc, şi mă despart, şi Oniricus... şi închid Oniricus pe vecie.

(A Jokin González)


*****

CERRANDO ONÍRICOS


Como cada noche fui a Oníricos. No estabas.
Caminé hasta llegar a Masdar recordando que alli saciaba mi sed. El país había cambiado considerablemente, Masdar llena de vida en otro tiempo ahora, árida me esperaba.
Mis ojos recorrieron en ángulo cada rincón intentando divisar tus instantes, y no te veía, y no estabas,...


Oniricos languidecía sin tu figura, no había resonancia de tu voz, ni caricias alboradas que nos llevaran de regreso a Mundo.
Mi inspiración había muerto ahogada por los “notequiero” y los “nomeacuerdo” ya nada era único y mío, Mundo me devolvía claridad advirtiéndome que oníricos debía destruirse antes de que me atrapara en un para siempre infinito; sin embargo todas las noches vuelvo a Oniricos con la esperanza de abrazar tu todo, y camino de nuevo hasta Masdar por si hubieras dejado una nota con aquellas palabras...aquellas palabras:-”Cierra los ojos ¿Me sientes?”...


Anochece en Mundo, la habitación de ensueños detiene mis párpados parapetando cualquier intento por llegar a Oniricos, en mi mano se dibuja una llave de clausura, la observo dejando escapar un aliento desesperado, cerrándola con fuerza como si por hacerlo pudiera hacerla desaparecer...pero sigue ahí invitándome a ocluir definitivamente el país de mis deseos, aquél...aquél que construí para nosotros.
Ya estoy en Oníricos, a duras penas camino, cabizbaja arrastro mis pies, lloro, siento, lamento, vivo y muero.
Masdar se torna borrosa, llego para beberte por última vez como si fueras la única gota de mi vida y entonces...entonces leo: ”Querida Maga, he vuelto para despedirme con un beso y un te quiero”
Y un silencio sobrecoge mi alma, y tiemblan mis dedos, y abro mi mano, Mundo me espera, atravieso la puerta, y me detengo y te pienso, y me despido, y Oníricos...y Oníricos para siempre cierro.



(A Jokin González)

Margareta Curtescu. Poem tradus în spaniolă

Asombrada bajas por los valles húmedos
absorbes el rocío desde las hojas
como al agua cóncava
de la muerte

fuera tus pasos solitarios
no se escuchan más
tu voz te llama en vano
tu corazón
casi no encuentra su pulso

nadie va a devolvértelo

has bajado por los valles húmedos
has probado el agua cóncava
de la muerte
ya sabes cuál es la jugada
cogida entre las abrazaderas de la esperanza


Margareta Curtestu- República de Moldavia
Traducción al español: Andrei Langa


*****
Uluită cobori în văile umede
sorbi roua de pe frunze
ca pe apa concavă
a morţii

afară paşii tăi însinguraţi
nu se mai aud
glasul tău în zadar te mai strigă
inima ta
abia de-şi mai caută pulsul

nu li te mai restituie nimeni

ai coborît în văile umede
ai gustat apa concavă
a morţii
cunoşti regula jocului
prinsă între clamele speranţei


Margareta Curtescu- República de Moldavia


_____________________________


MARGARETA CURTESCU

Este es un poema representativo de su libro de debut “Cogida entre las abrazaderas de la esperanza” (Ed. Arc, Chişinău, 1997). En año 2003 publico “Simples blueses” (ed.Cartier).

______________________

Margareta Curtescu, la autora, ha nacido en 22 de septiembre 1960 (Hînceşti, Făleşti, R.Moldova). Estudios – Instituto de pedagogia „Alecu Ruso” (Bălţi), facultad de lengua y literatura rumana. Licenciada en letras en la Universidad "Alexandru Ioan Cuza" (Iaşi, Rumania).