Ziua frunzelor/El día de las hojas/El dia de les fulles (trad. al catalan por Pere Bessó)

Ziua frunzelor

Frunzele au felul lor de a fi,

nu se dau în spectacol.

Ființe sfioase, cu doar două fațete,

ce dau formă ramului.

Vedere de fond pentru unele flori,

fără pretenția de-a fi preferate.

Minuscule fabrici de clorofilă,

proces de fotosinteză cotidian.

El día de las hojas

Las hojas tienen su modo de ser,

no se dan en espectáculo

Entidades tímidas, de sólo dos caras,

que dan forma a las ramas.

La vista de fondo para unas flores

sin pretensión de ser las preferidas.

Minúsculas fábricas de clorofila,

proceso de fotosíntesis cotidiano.

El dia de les fulles*

Les fulles tenen la seua manera de ser,

no es donen en espectacle.

Criatures tímides, amb dues cares només,

que donen forma a les rames.

Vista de fons per a algunes flors,

sense pretensió de ser les preferides.

  

Minúscules fábriques de clorofila,

procés de fotosíntesi quotidià.

*Acabo de leer este breve poema tuyo, tan sencillo como hermoso. Justamente esa ausencia de pretensión, esa búsqueda de la sencillez da el tono que se aviene a las hojas más humildes pero laboriosas. Me ha gustado, por un lado, la estructura lingüística -los matices del verbo dar/darse- no exentos de ironía: las hojas son criaturas de sólo dos caras, frente a los seres humanos que, en ocasiones, tienen muchas más; Las hojas no buscan notoriedad, llamar la atención, como la mayoría de nosotros: ellas no se dan en espectáculo; por otro, la construcción formal de modestos pareados libres en la celebración del Día de la Hoja Trabajadora...
Acá te va la traducción del poema en lengua catalana.
Cordialmente,
Pere Bessó.

Leticia Garriga

Matură precum un smochin

Aici așezată

și dezbrăcată

în grota visată

mă pândește singurătatea

dintr-o nișă

Vasul cu vin

îmi așteaptă buzele...

Impasibilă

îmi afund amintirile

în timp ce mă ofer

matură ca un smochin

să gust din Cronos

Madura como el higo

   

Aquí sedente
y desnuda
en mi cueva soñada
me acecha la soledad
en la alcoba

La copa de vino
espera mis labios...

Impasible
acuno mis recuerdos
mientras me ofrezco
madura como el higo
al paladar de Cronos

Hurto o Huerto (Furt sau Grădină) de Leticia Garriga

Furt sau Grădină

Umezeala fermentează

nectarul frunzelor

și parfumează pădurea

De pe piscul înalt

al cosmosului verde... zbor

Gravitez în spațiul imens

totul pare cernit

Ajung la lumina orbitoare

și păstrez în tolba mea

stelele palide

Cad într-un pâlc de pini

gravitatea mă prinde

de umbra pădurii

ce crește cu mine

Lăsa-i cerul în beznă

puse-i într-o ploscă

stelele răpite

Razele lor foarte firav

îmi străluminau reveria…

Hurto o Huerto

La humedad fermenta

el arrope de hojarasca

y perfuma el bosque

Desde la cima

del cosmos verde... vuelo

Gravito en el espacio inmenso

todo parece negro

Llego hasta la luz cegadora

y guardo en mi cubeta 

las estrellas blandas

Caigo en el lecho del pinar

la gravedad me une

a la sombra del bosque

que se tiende conmigo

Dejé al cielo a oscuras

puse en un frasco

las estrellas robadas

Su luz muy despacito

ilumina mi ensueño...

Poem de Pere Bessó (de Aigües turques, 2010)

ALMILA ALP

Goliciunea sticlei ce pătrunde pănă în nucleul poveștii tale răsfrânge secarea sânilor, însă nicicând un mă voi obișnui să port cămașă cu mânecă scurtă ca să scăp de simpla singurătate, adică nu există flori pentru atâta sânge în noaptea asta de toamnă, cafeaua aburește trist și nu îți ies din cap acele versuri de Almilia Alp: sunt cumva inima fiecărui bărbat, cum ar fi păsările migratoare în propria lor apertură. Așadar, capitularea pereților, mersul accelerat al pietonului, mirosul de cenușă umedă. Sunt eu cel care va alege urmele morții.

ALMILA ALP

La desnudez del vidrio hacia el meollo de tu historia refleja el reseco de los pezones, pero nunca me acostumbraré al corte de mangas para despejarme de la ingenua soledad, pues no hay flores para tanta sangre esta noche de otoño, el café humea triste y no se te van de la cabeza aquellos versos de Almila Alp: de algún modo el corazón de cada hombre, como las aves migratorias en su propia ventana. Así, la derrota de las paredes, el paso apresurado de viandante, aroma de ceniza mojada. Seré yo quien elija las huellas de la muerte.

ALMILA ALP

La nuesa del vidre cap al moll de la teua història reflecteix la ressecor dels mugrons, però mai no m'acostumaré al tall de mànegues per a despullar-me la ingènua soledat, car no hi ha flors per a tanta sang aquesta nit de tardor, el café fumeja trist i no se te'n van del cap aquells versos d'Almila Alp: d'alguna manera el cor de cada home, com les aus migratòries en la seua mateixa finestra. Així, la derrota de les parets, el pas apressat de transeünt, aroma de cendra mullada. Seré jo qui trie les traces de la mort.

Poem de Montserrat Martínez Cobo

Sublimare

Ce să fac

dacă tot ce-i al meu se ghicește în umbra ta,

dacă mâinile nu mi se supun

nici mareea nu ține seama de subterfugiu

și revine ca întotdeauna Luna

pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile

cu amintirile amprentelor

în zăpadă și în locuința de cenușă

unde vântul suflă dinspre apus

până la răsăritul soarelui iar noaptea

revine după trecerea timpului nocturn

al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii

fumului și vocea sa prețioasă de miere,

să împiedic ca sticla să se acopere

cu ceața de la furtună și să dezgolească

buzele tale naufragiul tăcerii

versului prins fără acul îndoit

în plasa sorilor desenați

la întâmplare în zorii sentimentului

ce se agață de apă

și compromite caligrafia cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului

unde germinează arbuștii din oase,

și se îmbrățișează cenușiul și transparența

săruturilor prin întuneric

în tufele preaplinului poemului

și în rana din corp intangibilă.

Ce să fac ca să nu stau trează

și nici să simt ochii tăi în privirea-mi,

ce fac cu pielea, cu suferința sângelui,

zi-mi că se face cu sufletul,

cu noi,

și cu iubirea.

SUBLIMACIÓN

Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.

Poem de María Teresa Espasa (de Desierto Articulado, 1992)

Poem

De la mare la locul meu de exil

pământul e neobișnuit,

fără flori de trandafir

și nici ochi larg deschiși.

Unde există un hău

și totul se oprește.

Mă simt urmărită

de corpul tău în exilul acesta,

fiindcă o lume plină de perfidie

mă derutează o dată în plus.

Dacă închid cumva ochii

noaptea se preschimbă

într-o stofă albă și mototolită

ce apasă greu între pleoape.

Poema

Desde el mar a mi destierro

la tierra es extraña,

sin rosas

ni ojos abiertos.

Donde hay un abismo

y todo se detiene.

Me siento perseguida

en este exilio de tu cuerpo

porque todo un mundo de artificio

otra vez me desconcierta.

Mas si cierro los ojos 

la noche se convierte

en un arrugado y blanco tul

que pesa entre los párpados.

***

Querido Andrei:
Te envío poema original en castellano de una buena amiga y excelente escritora valenciana, María Teresa Espasa. Dirige la editorial Páginacero y la revista literaria Corondel, además de animar durante años la tertulia literaria La Buhardilla. María Teresa Espasa (Denia, 1944) ha publicado, entre otros, los poemarios:  “Desierto articulado” (Valencia, 1992); “El bazar de los insomnios” (Ed. Germania, 1994); “El gesto habitual de la torpeza” (Canente. Málaga, 1997); “El ocio de la gaviota” (Páginacero, 1999); “Cuando puedas llama” (Premio Villa de Mislata, 1999); “Aquellos días perdidos” (Páginacero, 2004); “Poemas de Nueva York” (Corondel, Valencia, 2005); “En el nombre de cada día” (Córdoba, 2005). Ha sido incluida en varias Antologías en las que cabe destacar: “Las flores idílicas”, “El tiempo se acaba”, “Las flores del yodo”,”El rapto de Europa”, etc.
Me encantaría que tradujeras el poema que te envío, junto a nota y foto, para tu blog.
Un abrazo,
Pere

Imagen tomada del facebook de Teresa Espasa