„Tablete” contra uitării (II)

„Roată, măi!..”

De fapt, totul începuse mai înainte, anume din vagoanele de tren pline ochi cu recruţi basarabeni ce ţineau calea spre locul de dislocare al unei unitaţi militare aeropurtate din Zaporojie (Ucraina), acolo de unde de fapt urma să înceapă pentru ei serviciul militar în cadrul invincibilei armate sovietice. Serviciul militar era pe atunci mai mult decât o obligaţiune cetăţenească, aşa că fiecare tânăr trecut de optsprezece ani şi-l satisfăcea fără cârtire, timp de doi sau trei ani, în cele mai dese cazuri departe de baştină, via Siberia, Mongolia, Cuba, Angola sau, cu puţin noroc, în ţările semnatare ale „Tratatului de la Varşovia”.
Trenul trecu cu viteză sporită peste un râuleţ cu apă de culoare roşie-gălbuie, luând de pe peronul gării din Chişinău şi ducând în neştire sute de tineri recruţi. Curiozitatea amestecată cu frică era anihilată niţel de consumarea în abundenţă a băuturile alcoolice luate de acasa. De aici şi zarva interminabilă ce se auzea din interiorul vagoanelor, ce nu putea fi acoperită nici de „tuc-tuc”-ul caracteristic al trenului. Răsunau cântece fără accent patriotic, ci mai mult preluate din folclorul popular. Cineva strigă din interiorul unui vagon - „Roată, măi!..”, - şi fu susţinut în mod repetativ de alte câteva zeci de voci. Apoi, începând de la staţia-terminus, a urmat un marş-forţat spre cazărmile aflate în preajma unui aerodrom militar ce duduia de sunetul scos de motoarele avioanelor cu reacţie.
Ajunşi în interiorul cazărmilor, băieţii au fost deposedaţi de toate artefacturile personale, fiid tunşi chilug, dezbrăcaţi până la piele şi apoi băgaţi într-o baie comună, turnându-se peste ei apă mai mult rece decât caldă. În haosul acesta infernal, fără specific cazon, cineva dintre ei strigă cu voce puternică - „Roată, măi!..”, - şi toţi companierii din jur îl susţinu, reproducându-i apelul.
Era începutul unui lung drum al mărginirii spiritului liber, ce conducea spre patria poetului Trakl, adică spre o Germanie aşa-zis democratică de la începuturile anilor optzeci ale secolului trecut. Asta pentru a completa un grup de armată invadatoare de circa trei sute de mii de soldaţi...

Luminiţa DUMBRĂVEANU. Tentaţia creaţiei

Originară din comuna Corlăteni/Bălţi, născută pe data de 31 octombrie 1971 în familia lui Vasile şi Vera Dumbrăveanu (Lungu). În anul 1993, absolveşte Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău. În vara anului 1997 accede la Cursurile pentu tinerii jurnalişti, predate în cadrul Institutului European pentru mass-media, cu sediul la Dusseldorf/Germania. Începând cu anul 1999, ocupă funcţia de redactor-prezentator la Radiofuziunea Naţională, fiind realizatoarea programului Focul din vatră dedicat românilor de pretutindeni.
Debutează cu placheta de versuri Clarviziunea orbului (Editura ARC, Chişinău, 1996), după care editează volumul de poeme Moartea ca certitudine (Editura Civitas, Chişinău, 1999).
Scriind o poezie modernă şi inovatoare în limbaj, poeta modelează din cuvinte o lume interioară discretă, reluând motive lirice existenţiale fundamentale şi personalizându-le, reeditându-şi într-un fel trăirile lirice proprii poemelor din cartea Clarviziunea orbului în volumul Moartea ca certitudine. Utilizând un limbaj poetic saturat de neologisme şi stilizat pe alocuri, poeta abordează în ambele cărţi problematica ideii de moarte, proiectând-o în diferitele ei ipostaze. Practicararea verlibrului facilitează mult exprimarea directă a trăirilor personale, pe care aceasta reuşeşte să le exprime printr-o formulă poetică voit abstractizată, uşor însă de pătruns în esenţă. În unul dintre poeme, unde titlul este plasat în mod original la sfârşit, poeta zice: „Moartea este o fiinţă / cu mai multe guri sparte / şi e proastă de (ne) / dă prin gropi” (“in memoriam”).
Despre originalitatea formei în lirica poetei s-a afirmat că „…Poezia Luminiţei Dumbrăveanu poate fi citită şi de la început, şi de la sfârşit” (Valeriu Matei). Referindu-se în parte la conţinutul propriu-zis, poetul Gheorghe Vodă scria: „Intuiesc ne-„frica de rostire” a Luminiţei Dumbrăveanu, care-şi caută propriul punct de reper, sigur, şi cred, deloc „al imperfecţiunii”. Salut viziunea proaspătă a acestei tinere, abilitată în felul ei de a gândi profund, de a se găsi cât mai aproape de cultura poetică şi care, existând prin acelaşi izvor – al cunoaşterii de sine, ajunge la eleganţa frazei…”.
Romantice şi eclatante sau ironice şi, pe alocuri, sumbre în modul de a reflecta realitatea, cele mai reuşite poeme din aceste două cărţi ar fi la părerea noastră „clarviziunea orbului”, „călimara meteo”, „te iubesc”, „spleen”, „recviem pentru o stare de spirit”, „moartea ca certitudine” ori „vina şi ghilotina”. Preocupată fiind de cultura românească în general şi, implicit, promovarea ei prin intermediul mutlaudiatei emisiuni radiofonice Focul din vatră, Luminiţa Dumbrăveanu a lansat, în luna mai 1999, proiectul de concepere a unui Dicţionar Enciclopedic intitulat „Români celebri pe mapamond”.

O melodie rămasă neinterpretată

(în centrul imaginii fratele ION)

O melodie rămasă neinterpretată

    Nimeni nu va putea ghici unde şi când se termină drumul vieţii unei persoane, de cine sau de ce depinde existenţa umană în timp şi spaţiu. Abordăm fundamentalul subiect în spirit filozofic, apoi îl lăsăm la discreţia timpului, a fatumului neiertător, ca până la urmă să facem trimitere la forţele divine, cu speranţa creştinească a „vieţii de apoi”... Căutând de secole la rând remediul contra misterioasei stări naturale, inclusiv pe diverse căi ştiinţifico-fantastice, analizăm limitele sau posibilităţile cunoaşterii umane şi, cu fiecare reuşită sensibilă, încercăm să nu ne resemnăm.
    Fiind recunoscută drept arta tuturor artelor, muzica a devenit o mesageră a spaţiului cosmic, a infinitului ce ne înconjoară planeta. Dacă-i anume aşa şi nu altfel, atunci persoanele cu talent muzical au rara şansă de a gusta printre rpimii din fărâmile veşniciei împrăştiate de cineva prin Univers. Depinde doar de valoarea fiecărui muzician în parte, adică de măsura de manifestare a capacităţilor individuale pentru a repera sunetele armonioase venite de undeva din cosmos. Aşa se face că marii compozitori ai lumii au rămas în timp să fie nedepăşiţi, indiferent dacă apar noi talente şi, odată cu ele, diverse genuri de muzică sau alte forme de interpretare scenică. Or, simfoniile lui Beethoven sunt şi azi ascultate cu plăcere de melomani, în paralel cu melodiile ce sună în ritmurile de avangardă.
    O altă chestiune rămâne a fi muzica izvorâtă din spaţiului rural, ce se identifică sincretic cu folclorul naţional, cu melodiile populare transmise din tată în fiu. Perpetuarea fondului interpretativ de la ţară se bazează pe improvizaţii autentice tradiţionale gen, şezătoarea, „hora satului” sau nunta şi petrecerile de tot felul. Manifestaţiile culturale cu program muzical organizate de către direcţiile caselor de cultură de la sate, matineele desfăşurate la grădiniţile de copii sau orele de muzică predate în şcolile rurale constituie piste concrete menite să susţină interesul faţă de regina tuturor artelor.
    Mileştenii au avut mereu un respect aparte pentru interpreţii de muzică, preferat fiind genul focloric sau popular. Ansamblurile populare, precum şi alte grupuri de interpreţi care poposeau pe aici prin anii 60-90, indiferent de nume şi valoare, erau primite cu braţele deschise, punându-li-se la dispoziţie o scenă mare, aflată în aer liber vizavi de parcul dendrologic, şi asigurându-li-se de fiecare dată prezenţa unui public destul de numeros. Din acea listă largă de artişti făceau parte Nicolae Sulac, Zinaida Julea sau Nicolae Glib, precum şi multe alte nume de estradă sonore.
Cu siguranţă, unul dintre idealurile copiilor acelor timpuri era să devină interpret de estradă sau măcar să poată cânta la un instrument muzical. Pornind de la acest nobil imbold, la începutul anilor 60, la Mileşti, a fost înfiinţată o fanfară adevărată, cu tot instrumentariul necesar, completată în întregime din tineri băştinaşi şi condusă de un oarecare Trusov, rus de origine. Sărăcia şi „postăucele” ce trebuiau date în timp util statului, nu au constituit la începuturi o piedică întru afirmarea tinerilor instrumentişti. La scurt timp după înfiinţare, datorită repetiţiilor insistente, s-a reuşit performanţa de a apărea în faţa publicului local. „Hora satului”, adică dansurile ce se făceau în mod tradiţional în drum „La Darie” sau în Piaţă, părea a fi mai aprins sub acompaniementul deja recunoscutei fanfare. Nunţile, diversele petreceri şi cumetrii îi aveau drept protagonişti muzicali pe „băieţii” din fanfara lui Trusov sau discipolul său Nicolae Basoc. Spre regret, acea frumoasă iniţiativă a rămas fără atenţia cuvenită din partea administraţiei săteşti, sunetele fanfarei cu care se obişnuise sătenii dispărând la un moment dat în neant, dealtfel ca şi numele ciudat al dirijorului rus Trusov. Au rămas însă numele unui Ion Petic /Bădărău/ sau a companierului său Petru Langa, muzicanţi autodidacţi, care au ţinut vie mulţi ani la rând cultura muzicală a satului. Eu au fost cei care, prin anii 60 ai secolului trecut umblau cu vălăritul, cu cocoşul la Sărbătorile de Crăciun şi cu iedul la Paşti, invitând fetele la Horă şi primind de la cei mai buni gospodari câte un colac mare, cât roata câruţii...
    Tineri talentaţi, cu certe aptitudini muzicale, au existat mereu la Mileşti, doar că puţini dintre ei au făcut şi studiile profesionale adecvate. Generaţia anilor 70-80 a dat nume răsunătoare în lumea muzicii, ce-i drept manifestate la nivel local, cum sunt Oleg Dunaev, Ion Talpă, Oleg Angheluţă, Dumitru Roman sau Ion Langa. Pentru exemplificare, vă invit să cunoaştem mai bine destinul ultimului dintre ei, dramatic în esenţă, un nume merituos care va rămâne cu siguranţă în memoria sătenilor.
    Originar din Mileşti, născut în familia lui Constantin şi Anastasia Langa (Petic) pe data de 14 august 1961, Ion absolveşte şcoala medie din localitate (secţia serală), însă fără prea mari succese la învăţătură. Nici nu a fost cazul să insiste în studierea aprofundată a materiilor de bază, ori deja, după absolvirea a opt clase, în vara anului 1976, fusese angajat preparator muzical la grădiniţa de copii din localitate. La acea dată, în funcţia de director al acestei instituţii preşcolare se afla Maria Jardan, fiica ex-primarului Ion Jardan, care, din lipsă de concurenţi cu studii profesionale, i-a dat un vot de încredere tânărului aspirant la acel post vacant. Pe parcursul anilor s-a văzut că dumneaei nu a dat greş cu alegerea făcută...
Odată cu trecerea timpului, în Mileşti s-a construit o nouă grădiniţă, fostele localuri de cultură au fost demolate, integral sau parţial, însă tânărul preparator muzical a rămas să-şi presteze serviciile, predându-le arta de a cânta şi dansa la sute şi sute de copii băştinaşi. Fire harnică şi onestă, a lucrat prin cumul şi la casa de cultură din sat în calitate de director sau ca animator voluntar, organizând multe manifestaţii culturale la scenă închisă sau în aer liber. Dragostea sa pentru muzică se manifesta oriunde şi oricând, fie că era invitat să cânte cu ansamblul său la o nuntă, petrecere la armată sau cumetrie, fie că participa împreună cu elevii săi la vreun concert desfăşurat în afara satului de baştină. Conştiincios din fire, pentru el era importantă orice ieşire în public, orice număr muzical interpretat la grădiniţă, la şcoală, la casa de cultură ori în aer liber, fiindcă aşa îi dicta spiritul interior. Cu durere în suflet, suntem nevoiţi să amintim la timpul trecut pe Ion Langa, deoarece o boală grea şi nemiloasă i-a luat viaţa la puţine zile după ce împlinise vârsta de doar 47 de ani, mai exact pe 22 august 2008...
    Iată de ce nimeni nu poate să-şi cunoască soarta, adică prin ce îi va fi dat să treacă în cursul vieţii şi când îşi va trăi ultima sa zi din viaţă. Atunci când ne referim la moartea prematură a unui adevărat muzician, trebuie să recunoaştem în cazul respectiv că rămân astfel neinterpretate atâtea şi atâtea melodii necunoscute nouă.

***
(Fratelui Ion, in memoriam)

Ai ştiut de adevărul vieţii,
Despre drumul ce trecea prin tine,
Începând din anii singurătăţii,
Revelându-se azi sau poate că mâine.

Încercarea de a fi mai presus de toate
Şi dorinţa de a recupera...
Un cor de suflete îndoliate
S-au adunat în inima ta.

Chipurile anilor revin în parte
Sau poate că e doar o himeră.
La ce bun râvnita maturitate
Într-o lume efemeră?


***
A mi hermano Ion, in memoriam 

Sabias todo sobre la verdad,
Del camino que pasaba por ti
Desde los años con nombre de soledad,
Revelándose ahora y aquí.

Tu intento agudo de sobrevivir
Y las ganas de ser valiente,
Todo se ha concentrado en ti,
En el dolor de tus parientes.

Volvieron los rostros de la niñez
O es solo una quimera…
¿Por qué llegamos a la madurez
En un mundo efímero?

(traducere în spaniolă)

„Aici” sau „acolo”, „acolo” şi „aici”

„Aici” sau „acolo”, „acolo” şi „aici”

Iată o dilema cu semnificaţie aproape hamletiană, în aburii căreia se sufocă zilnic mulţi dintre imigranţii noştri, acei ajunşi, printr-un joc al fatumului neiertător, la capătul puterii în a suporta, în parte sau la un loc, sentimentului înstrăinării, ruperea treptată şi chinuitoare de matrice, adică de rădăcinile care îi leagă în mod firesc (dacă încă îi mai leagă!) de baştină.
Îl vezi tot mai abătuţi, preocupaţi de varii probleme cotidiene, plecând „la muncă” sau venind poate de la „cumpărături”. Par a fi roboţi cu vene prin care este pompat sânge uman.
Imigrantul modern, acel care şi-a lăsat deja „cochilia” grea de emigrant, aflat de ceva timp într-o ţară străină, devine sau, mai exact, se transformâ treptat într-o clonă, parte integrantă a unei noi societăţi, prezenţa sa aici constituind deseori un subiect de polemică pentru politicienii autohtoni şi chiar oamenii de rând...
Dureros destin dacă nu ar avea şi un revers luminos, lipsit însă de coloratură romantică. Mai ales pe timpurile acestea de prelungită recesiune. Or, acel Eldorado visat sau, mai pe româneşte, multdoritul „pământ al făgăduinţei” capătă până la urmă formele lui reale, lipsite de sclipirile imaginarului fecund, prinzând omul în menghia cotidianului anost, ce are mai rar trăsături revelatoare. Aşa se face că un întreg continent se reduce până la dimensiunile unei peninsule, care, la rândul ei, capătă în timp configuraţia geografică a unei insule, apoi, încet-încet, ia forma abstractă a unei nave vaste, ce pluteşte în derivă pe valurile oceanului vorace...
Aclimatizare, dezaclimatizare – procese terifiante de viaţă prin care trece imigrantul - se suprapun reciproc din motivul firesc al plecărilor sale succesive spre locul de origine şi revenirile de acolo la habitatul ales, alcătuind în definitiv un mod frustrant de existenţă. Se trece deseori prin stări depresive acute şi, în final, se poate ajunge chiar la nesuferitul proces de depersonalizare sau la multmediatul acum „avatar”.
Punct şi de la capăt: salvarea o putem afla tot aici, în preajma noastră, individul din noi fiind obligat până la urmă să opteze – şi unii dintre imigranţi o fac cu mare plăcere – pentru o nouă identitate, una aferentă. Oricum, nu e ușor să mimezi fericirea.
Un individ ajuns într-o lume străină poate să şi dispară la un moment dat, deşi are destule şanse de supravieţuire. Asta depinde de cum va ateriza bolidul, de impactul său cu, să-i zicem, „terra incognita”. Nu e nici urmă de filozofie aici. E absolută realitate. Adică, debusolare continuă, orizont închis sau, în cel mai bun caz, împăcarea cu sine şi cu cei din jur. Asta pentru „binele tuturor”, mai puţin al propriului eu.
Alegerea trebuie făcută până la urmă. Nu e loc pentru trişare. Nu există nici timp suficient. Doar se merge pe nisipuri mişcătoare. Step by step.
Valurile mării nu lasă urmele, mai mari sau mai mici, ca să se muleze. Le spală zgomotos în spatele nostru şi, în paralel şi fără ca să-i conştientzăm efectul, ne atrag spre adâncurile aproape uitate ale spaţiului acvatic, acolo unde se afla laboratorul vieţii pe pământ ...