Poem de J o s é M a t e o s*

 

***

"Mira el jilguero. No es nada:

miedo y plumas.

Sin embargo,

escondido entre las ramas

puede hacer que cante un árbol"

 ***

„Vezi sticletele. E atât de mic:

un boț din frică și pene.

Deși,

ascuns printre ramuri,

poate să facă să cânte un copac”

*trad. în română de A.L.

POEZIA ÎN TRADUCERE VERSUS „TRĂDUCĂTORI, TRĂDĂTORI”

 

            Nu putem afirma cu certitudine când și cum a apărut arta de a traduce. Reprezentată de acei „traduttores, traditores!” - ca să amintim în acest context de arhicunoscuta expresie veche -, sau ”tradutores, traidores” în spaniolă, sau „traducătorilor, trădători” în varianta română, încă de la începuturi sintagma propriu-zisă era asociată cu trama trădării. În prezent se impune și e general acceptată o altă formă de reproducere a unui text tradus din altă limbă, impregnată fiind de tenta fidelității celui ce practică sau are harul acestui gen de scriitură. Doar omogenitatea și unitatea estetică a textului original cu cel al traducerii, după cum scrie Georges Mounin în cartea sa „Les belles infideles”, poate conduce la succesul final al supranumiților „scriitori traducători”. Aici autorul mai adaugă ca necesare, privită din unghiul limbii, respectarea stilului și a tonalității ireductibile...

Sunt încă multe lucruri de adăugat la capitolul teoretizării ideii de artă a traducerii, ne vom axa însă pe o experiență personală în încercarea de a recepta și a da formă și conținut unor poeme concrete, aparținând deasemenea unor poeți concreți, români și de limbă spaniolă. De fapt, asta constituie motivul și, odată cu el, prilejul de a aduce în fața domniilor voastre traducerile unor poeme din spaniolă în română și viceversa, pe care vi le propunem în cadrul unei inițiative de promovare a poeziei spaniole cu motoul „Poezia în traducere”, desfășurată în Sala Roz a Muzeului Național de Literatură Română „Mihail Kogălniceanu” .

Despre trierea autorilor și a poemelor lor incluse în lista de afiș se poate zice din start că s-a făcut ținând cont de anumite preferințe personale, ce țin implicit de aplicarea principiului valoric la toate cele 24 de texte bilingve, câte 12 de fiecare parte, în ambele variante de traducere: spaniolă-română și română-spaniolă. Dat fiind complexitatea acestei arte vechi, când ne referim la poezie cu elementele ei constitutive de factură abstractă, ce se sprijină în temei pe idei, dar și pe limbaj, s-a optat pentru o interpretare veridică a lor, nicidecum pe o traducere mot a mot.

Mai întâi de toate să facem un scurt istoric și să punctăm acel parcurs realizat  în ideea de a traduce poezie. Experiența în sine își are începuturile de prin anii 2008-2009, când participasem cu propriile poezii traduse în spaniolă la un forum poetic supranumit ”Poesia Pura”, condusă la vremea aceea de un cunoscutul poet spaniol Carlos Valverde. Primele încercări timide de a fi acceptat să public pe forum, unde participau nume mari de poeți din spațiul lumii latine, au dat rod, căci am fost observat și susținut de chiar administratorul lui. Mai apoi au apărut alți câțiva admiratori, care îmi și corectau pe ici-colo erorile de scriere. Așa am cunoscut-o în mod virtual pe Rosa Buk, o mare poetă argentiniană, care s-a stins din viață de timpuriu, dar și pe alte poete spaniole: Ana Muela Sopeña (Bilbao), Sagraio Hernandes (Zaragoza) și Mercedes Ridoci (Madrid), cu care mai întreținem relația de amiciție și până în prezent.

A mai existat și o altă experiență aparte, ce m-a determinat să continui în a mă perfecționa în arta traducerii. În anul 2008, mi-am tradus în spaniolă poemele din cartea „Copacul călător” și - spre marea mea surprindere – mi s-a acordat premiul revistei electronice „Katharsis”. Omul care însă m-a impulsionat în mod decisiv ca să traduc poeme din spaniolă în română și viceversa a fost profesorul valencian Pere Bessó, un mare îndrăgostit de limba și cultura română în general. Poate și datorită lui pe blogul personal, deschis în 2009, au apărut tot mai multe poeme traduse din spaniolă, publicând totodată și parte din traducerile sale din română în catalană sau spaniolă. Uneori chiar îmi cerea să îi sugerez noi și buni autori din tot spațiul românesc, pentru ca sa le traducă poemele... Colaborarea cu el nu a încetat mai mulți ani la rând, acumulând pe parcurs sute de opere poetice traduse din autori din Spania și din Țările Americii Latine. Iată de ce de la José Hierro la Miguel de Unamuno, ori de la Octavio Paz la Gabriela Mistral pare a fi o cale scurtă, fiindcă s-a lucrat cu poezie adevărată, căutând să luam ca bază principiul fenomenologic heideggerian ce afirmă că „totul e trăire”.

Lista poeților traduși din spaniolă nu se termină aici, incluzând poemele  Leticiiei Garriga din Mexic, căreia i-am tradus în română o carte intitulată ”Tambor de agua” (Tambur de apă), editată în anul 2012 în țara sa natală. O altă carte tradusă aparține poetului spaniol José Antonio Fernández Sánchez, intitulată fiind ”Nada” (Nimic) și tipărită de Alberto Lazaro-Tinautla la editura ”carmina en minima re” din Barcelona (2013), unde mi s-a editat un volum elcătuit din șapte poeme „Muzicianul mut”. Să mai adăugăm la acest capitol volumul ”Cuaderno de ceniza” (Caietul de cenușă), tradus în colaborare, editat deasemenea în anul 2013 și semnat de un mare poet din San Salvador, André Cruchaga.

Traducerile din limba română în spaniolă au avut ca reper o punte arcuită, ce traversează torentul lirico-modernist de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu, sau, mai recent, de la Ion Cristofor la Margareta Curtescu. Poeziie alese se pretează unor gusturi estetice personale, dar se adresează cercului larg de cititori. Ne-am fixat atenția pe poeme emblematice, cum a r fi „Sufletul satului” de Lucian Blaga sau „Nu am, moarte, cu tine nimic” de Grigore Vieru. Nu s-a trecut cu vederea poeții talentați, lăsați cumva în umbră de critica literară, ca Leonard Tuchilatu, Eugen Cioclea, Dumitru Dan Maxim sau Ion Ștefănescu...

Deși alese în mod aleatoriu, poemele ce se propun spre lecturare au și o interacțiune simpatetică, inclusiv putem descoperi similitudini între autorii de ambele limbi, cum ar fi, spre exemplu, José Hierro și Lucian Blaga. ”Cántabro” prin adopție, José Hierro s-a născut în anul 1922 la Madrid şi a avut un dublu debut literar, consemnat în 1947, cu plachetele de versuri „Tierra de nosotros” şi „Alegria”, pentru ultimul dintre care i s-a decernat premiul „Adonais”(1947).
Reprezentant de seamă al generaţiei anilor 50 din secolul XX, autorul a fost distins şi cu alte premii literare: Nacional de Poesia (1953), de la Critica (1958 şi 1965), March (1959) şi Principe de Asturias (1981). 

Scriindu-şi din superstiție majoritatea versurilor prin cofetăriile oraşelor Madrid, Valencia sau Santander, în cel din urmă dintre care a şi locuit permanent pe parcursul ultimilor ani de viață, José Hierro poate fi catalogat ca un veritabil poet al cetății. Aşa avea să afirme şi în versurile inscripționate pe frontispiciul unuia dintre cele doua felinare, montate în centrul pieţii Numancia din capitala Cantabriei: „La ciudad me decia que no queria morir sola, que no la abandonara” („Oraşul îmi zicea că nu vrea să moară în singurătate, să nn îl părăsesc”).
         Trecut la începuturi printr-o curbură spațial-temporală devastatoare (războiul şi foametea lasă patria sa în ruine), autorul se regăsește plenar în habitatul imaginativ al propriului eu, populat masiv de variate arhetipuri lirice. Paradoxal, în anul când Hierro își publica primele sale cărți, care aveau să-i aducă recunoștința unanimă a criticilor literari, poetului român Lucian Blaga, din motive exclusiv ideologice, i se interzicea orice gen de publicare de către guvernanții comuniști din România. Acesta avea doar dreptul să facă traduceri... Interdicția a durat până în anul 1960, timp în care reușește să finalizeze patru cicluri noi de poeme: „Vârsta de fier“, „Corăbii de cenușa“, „Cântecul focului“, „Ce aude unicornul“, mesajul lor fiind refractar ideologiei comuniste.
         Referindu-ne la una și aceiași perioadă de creație, merită de menționat faptul că Blaga își transfera racursiul liric de la real la ireal, iar traiectoria scrierilor poetice ale lui José Hierro evoluează spre dimensiuni artistice transcendentale istoriei și societății. Ruptura de la estetica realismului nu are loc instantaneu, ci durează în timp. Valenţele-i personale legate de supraconductivă le putem detecta ușor în volumul „Cuanto se de mi” (1957), unde distingem vădite asonanțe lirice cu poezia filozofică și neo-expresionistă a lui Lucian Blaga (facem referință la acea scrisă în perioada interbelică (vezi, spre exemplu, volumul „Laudă somnului” (1929)).

         Detașat de istorie și timp, poetul spaniol accede spre „grota sonoră a enigmei”, căutând în stil blagian „frumusețea nelocuită”. Spre niște tărâmuri transcendentale universului se îndreaptă eul creator din versurile cuprinse în volumele „Libro de las alucinaciones” (1964). Ne referim, așadar, la doi poeți de descendenta latină, două destine literare distincte, lirica lor însă sună pare-se în unison - José Hierro și Lucian Blaga.  

Pe final, ca să nu lăsăm loc pentru posibile și nedorite reinterpretări, se impune să facem o remarcă: Mihai Eminescu cu poemul său „Adios” a fost inclus în această listă scurtă de poeți în mod deliberat, ori cunoaștem puține variante de traducere a acestei opere în limba spaniolă. Prezența numelui său aici poate fi catalogată și ca o probă a valorii autentice a altor autori.

Ana Muela Sopeña, CÍRCULOS DE LUZ Y LOS SUEÑOS SE DILUYEN (trad. în română*)

 

CÍRCULOS DE LUZ

Tu abrazo es protector como los árboles,
me lleva por la senda del silencio
y me atrapa en los círculos de luz
que iluminan mi piel con nebulosas.

Tus besos me seducen en las noches
abiertas a visiones de galaxias
que pueblan la mirada
de ciudades
inundadas de polvo de asteroides.

Tus latidos
son vibración oculta de los púlsares
que me recuerdan siempre
la explosión del Big Bang
en mitad de las nubes primigenias.

 

Respiras la belleza de estar vivo
en la inmensidad
de las constelaciones sin heridas.

Abrazamos el quántum del mutismo
en la danza consagrada
a la libertad de la conciencia.

Viajamos en crepúsculos
de evanescencia en el recuerdo
e iniciamos trayectos siderales,
para ensoñar frecuencias aún vírgenes
y descubrir esos mundos paralelos
que habitan nuestros sueños.

CERCURI DE LUMINĂ

 

Brațul tău protector ca și copacii

mă duce pe cărarea tăcerii

și mă prinde în cercurile luminii

ce-mi colorează pielea cu nebuloase.

 

Săruturile-ți mă seduc în nopțile

deschise spre privirea galaxiilor
ce populează pupilele

orașelor

inundate de praful asteroizilor.

 

Palpitațiile-ți

sunt vibrații ascunse ale pulsarilor

ce amintesc mereu, fără încetare,

acea explozie - Big Bang -

în mijlocul norilor primordiali.

 

Respiri frumusețea momentului

în imensitatea

constelațiilor intacte.

 

Îmbrățișăm cuantumul mutismului

în dansul său recunoscut,

în libertatea vie a conștiinței.

 

Călătorim în văi crepusculare

de evanescență în amintire

și inițiem traiecte siderale,

pentru a visa frecvențe încă noi

și ca să trecem în lumea paralelă

ce populează visurile noastre.

 

 

LOS SUEÑOS SE DILUYEN

 

El tiempo se columpia, inexorable, 

sobre los horizontes del pasado.

Una ráfaga de mundos inasibles 

se aparece en el umbral de la belleza.

A veces el presagio de la niebla 

nos desliza por nodos de silencio 

en el sonambulismo de la herida.

 

Cuando camino sola entre los árboles
hay un zumbido suave
de cables telefónicos.

Nuestra oportunidad de la consciencia
se parece a un paisaje misterioso. 

Lo observamos despacio, en la quietud,
al conocer lo efímero de todo.

Los sueños se diluyen
a través de las horas que se abisman
por las calles desnudas del recuerdo.

 

VISURILE SE DILUIAZĂ

 

Timpul se clatină, inexorabil,

peste orizontul trecututlui.

 

O năvală de lumi, insațioasă,

apare în pragul larg al frumosului

 

Uneori prevestitorul ceții

ne aruncă prin nodozitatea tăcerii

în somnambulismul rănii.

 

Când mă plimb în voie printre copaci

răsună un sunet abia auzit

de cabluri telefonice.

 

Șansele conștiinței noastre

par a fi un peisaj misteriors.

Le observăm cu atenție, în mare liniște,

după ce-am cunoscut efemeritatea.

 

Visurile de diluiază

prin orele care crează un abis

pe dumurile despuiate ale amintirii.

 

*Traducere în română de Andrei Langa

 

POEZIA ÎN TRADUCERE (spaniolă-română / română-spaniolă)

POEZIA ÎN TRADUCERE

(spaniolă-română / română-spaniolă)

 

Poeme de autori români și de limbă spaniolă

Selecție și traducere de Andrei LANGA

Invitat special - profesor universitar Sergiu PAVLICENCO

 

                                                            ***

/José HIERRO, Miguel de UNAMUNO, Mauricio ESCRIBANO, André CRUCHAGA, Antonio GAMONEDA, Octavio PAZ, Ana MUELA SOPEÑA, Pere BESSÓ, Alexandra PIZARNIK, Gloria FUERTES, Gabriela MISTRAL, Héctor BERENGUER/

                                              

***

/Mihai EMINESCU, Grigore VIERU, Lucian BLAGA, Leonard TUCHILATU, Ion ȘTEFĂNESCU, Ion CRISTOFOR, Carmen SECERE, Mircea V. CIOBANU, Margareta CURTESCU, Dumitru Dan MAXIM, Ghenadie NICU, Eugen CIOCLEA/

Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Moldova, în cadrul MIERCURILOR LITERARE, anunță lansarea unei expoziții de poeme de autori români și de limbă spaniolă. Selecția și traducerea spaniolă-română / română-spaniolă sunt realizate de Andrei LANGA, doctor în filologie, cercetător științific superior la MNLMK. Invitat special - unul dintre cei mai avizați hispaniști din republică - Sergiu PAVLICENCO, profesor universitar, doctor habilitat în filologie la Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova. Manifestarea literar-artistică e și un gest de apreciere a poeziei de limbă spaniolă, în general, și a celei din Spania, în particular, țară care în data de 6 decembrie al fiecărui an își sărbătorește Ziua Constituției. Activitatea în sine va include referințe la procesul de traducere și la istoricul conceptului, pornind de la arhicunoscuta, vechea sintagmă ”tradutores, traidores”/„traducătorilor, trădători”. În acest context, autorul grupajului de „Poeme în traducere” își propune să puncteze traseul parcurs întru realizarea proiectului. Domnul profesor Sergiu PAVLICENCO va face o analiză succintă a poemelor autorilor selectați din perspectiva relaționării estetice a textului tradus cu cel original. Mai mult ca atât, recunoscut și ca un mare iubitor de folclor hispanic, dumnealui va interpreta câteva valoroase crâmpeie din muzica folclorică spaniolă.

 

Evenimentul va avea loc miercuri, 7 decembrie 2022, ora 15.00, în Sala Roz a MNLMK, str. Alexei Mateevici, nr. 79. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 16 decembrie 2022.

José HIERRO

(3.04.1922 – 21.11.2002, Madrid, Spania)

ALEGRÍA

LLEGUÉ POR EL DOLOR A LA ALEGRÍA.
Supe por el dolor que el alma existe.
Por el dolor, allá en mi reino triste,
un misterioso sol amanecía.

Era alegría la mañana fría
y el viento loco y cálido que embiste.
(Alma que verdes primaveras viste
maravillosamente se rompía)

Así la siento más. Al cielo apunto
y me responde cuando le pregunto
con dolor tras dolor para mi herida.

Y mientras se ilumina mi cabeza
ruego por el que he sido en la tristeza
a las divinidades de la vida.

BUCURIE

DUREREA MI-A ADUS BUCURIE.
De suflet am aflat atunci când doare,
Iar din durere a răsărit un soare
În trista-mi, misterioasa împărăţie.

O bucurie-i frigul dimineţii
Şi vântul rece şi nebun ce bate.
(Simţeam cum sufletu-mi frumos se zbate,
Deşi văzuse primăveri, verdeaţă).

Aşa o simt mai mult. Ochesc tot cerul
Şi când întreb răspunde cu-adevărul
Durerilor ce vin peste-a mea rană.

Şi-n timp ce capul mi-e străluminat
Mă rog pentru acel când trist am stat
De toate zeităţile mundane.

 

Mauricio ESCRIBANO

(1966, Santa Catalina, Argentina)

***

aún aquellos días
golpean mis corneas
regresan grises
con sus paredes de hospital
y esas hojas de otoño
igual que caramelos de sangre
que lame el viento

estabas sola
en una cama de hierro
escoltada por mi ausencia
y te ibas de mí
como todas las cosas
que yo ignoro
por temor a amarlas

 

***

acele zile și azi

îmi ating corneea

revin posomorâte

cu zidurile lor de spital

și aceste frunze de toamnă

ca niște caramele din sânge

pe care le linge vântul

stăteai singură

pe un pat de metal

alături de absența mea

și mi te îndepărtai

ca toate lucrurile

pe care le ignor

din teamă să nu le iubesc

 

Miguel de UNAMUNO

(29.09.1864 – 31.11.1936, Bilbao, Spania)

 

LEER, LEER, LEER, VIVIR LA VIDA

Leer, leer, leer, vivir la vida

que otros soñaron.
Leer, leer, leer, el alma olvida
las cosas que pasaron.
Se quedan las que quedan, las ficciones,
las flores de la pluma,
las olas, las humanas creaciones,
el paso de la espuma.
Leer, leer, leer, ¿seré lectura
mañana también yo?
¿Seré mi creador, mi criatura,
seré lo que pasó?

 

SĂ CITIȚI, SĂ CITIȚI, SĂ CITIȚI, SĂ TRĂȚI VIAȚA

 

Să citiți, să citiți, să citiți, viața să fie trăită

așa cum alții au visat.

Să citiți, să citiți, să citiți, sufletul uită

lucrurile care s-au întâmplat.

Rămâne doar ceea ce mai este, ficțiunile,

scrisul cu litere rotunJite,

valurile, creațiunile,

spuma ce a trecut pe aice.

Să citiți, să citiți, să citiți. Fi-voi ca mâine

și eu o carte de citit?

Propriul creator, creația-mi ce rămâne, -

ceea ce am trăit?

 

André CRUCHAGA

(1957, Chalatenango, El Salvador)

 

ANIMAL HERIDO
 
La calle incomprensible con su horca de andenes lúgubres.
La misma película en blanco y negro de la ceniza, la violencia
en su punto fijo de dureza y sus palpitantes cadáveres:
el carbón ominoso de los jardines golpeándonos frente al espejo.
El país mío con su joroba y lágrimas al borde de alcantarillas.
¿Nos sirve de algo la fuerza bruta para descifrar el escombro,
ese extraño legado del sudor entre las ingles?
Las horas del despojo nos salpican con cierta alevosía.
La temperatura se precipita y agoniza en los guantes del escalofrío,
nos tritura el vacío de esa distancia que hemos ido creando,
nos desconoce la mesa y esa impasible simulación de primavera.
Siempre he creído que el bullicio es una especie de tautología,
esa otra cara de la anonimia, la complicidad obstinada y compulsiva.
(En la hemeroteca de la hojarasca, los vaivenes políticos
de la contradicción Y su secuela de escaramuzas.)
Hoy por hoy, déjame. Soy animal herido en medio del desorden.
Soy una criatura que quiso robarle los ojos a una antorcha
de tormenta, a un carrusel de peces en bajorrelieve de aluminio.

FIARĂ RĂNITĂ
 
Stradă de nepătruns cu răscrucea ei de trotuare lugubre.
Aceeași peliculă de cinema în alb-neagră a cenușii, violența
aflată în faza ei de vârf și cadavrele vii ce le lasă în urmă:
carbonul hidos al grădinilor lovindu-se în oglinzi.
Patria mea cu povara și lacrimile ei aflate lângă o gaură neagră.
La ce folos forța brută pentru a înșira gunoiul,
această stranie senzație de transpirație la brâu?
Clipele posterioare ne împroașcă cu o oarecare precauție.
Învelită în mantia febrei, temperatura crește și nu dă înapoi,
ne umple golul acestei distanțe pe care singuri am creat-o,
masa de lucru ne e străină și astă simulare impasibilă de primăvară.
Mereu am crezut că larma e un soi special de tautologie,
acea altă față a anonimatului, complicitate obstinată și compulsivă.
(În arhiva de ziare a frunzișului oscilațiile politice
ale legii contradicțiilor și sechela lăsată de luptele fără de rost.)
Acum lasă-mă. Sunt o fiară rănită în mijlocul haosului.
Sunt o creatură ce a dorit să fure ochiul unei făclii aprinse
de furtună, a unui banc de pești rotindu-se în basorelief de aluminiu.
 

 

Antonio GAMONEDA

(30.05.1931, Oviedo, Spania)

 

ESTA LUZ
 
Yo estaré en tu pensamiento
No seré más que una sombra imprecisa
Habré existido en un instante
en que la alegría y la piedad ardían en tus ojos.
Pero también quiero permanecer desconocido en ti
Desconocido. Simplemente envuelto en tu felicidad.
Tu distraída en tu luz,
y yo apenas viviendo en ella.
Y así, imperceptiblemente amado,
esperar la desaparición
Aunque quizá estemos ya separados por un hilo de sombra
y cada uno este en su propia luz
y la mía es la que tu vas abandonando
 
LUMINA ACEASTA
 
Voi rămâne mereu în gândirea-ți
Nu voi fi decât o umbră voalată
Poate că o fi existat o clipă când
bucuria și pietatea îți luminau ochii.
Vreau însă să rămân necunoscut în tine
Necunoscut. Înfășurat în fericirea ta.
Tu acoperită de lumină,
iar eu abia de să încap în ea.  
Și așa, iubit fără de speranță,
să-mi aștept sfârșitul.
Poate că deja suntem separați de un fir de umbră
și fiecare e acoperit de propria lumină
iar a mea e cea pe care tu o părăsești 

  

Octavio PAZ

(31.03.1914 – 19.04.1998, Ciudad de México, Mexic)

 

INTERIOR

 

Pensamientos en guerra
quieren romper mi frente

Por caminos de pájaros
avanza la escritura

La mano piensa en voz alta
una palabra llama a otra

En la hoja en que escribo
van y vienen los seres que veo

El libro y el cuaderno
repliegan las alas y reposan

Ya encendieron las lámparas
la hora se abre y cierra como un lecho

Con medias rojas y cara pálida
entran tú y la noche

 

INTERIOR

 

Gânduri rebele

caută să-mi străpungă fruntea

Pe urme de păsări

se înalță scriitura

Mâna gândește în voce tare

un cuvânt chiamă alt cuvânt

Pe foaia albă ce scriu

vin și pleacă ființe imaginare

Cartea și caietul

își strâng aripile si se odihnesc

Se aprind lumânările

orele se desfac și se închid una câte una

În roși colanți și cu chip palid

intri tu și noaptea

 

 Alexandra PIZARNIK

(29.04.1936 – 25.09.1972, Buenos-Aires, Argentina)

 

***

Mata su luz un fuego abandonado.
Sube su canto un pájaro enamorado.
Tantas criaturas ávidas en mi silencio
y esta pequeña lluvia que me acompaña.

 

***

Își stinge lumina un foc abandonat,

Urcă sus de tot cântecul o pasăre îndrăgostită.

Atâtea făpturi hrăpărețe în tăcerea-mi

Și astă ploaie măruntă ce mă acompaniază.

 

 Ana MUELA SOPEÑA

(24.04.1061, Bilbao, Spania)

 

HABLAMOS DE LA LLUVIA

 

En la penumbra yacen nuestros besos

que cabalgan desnudos, sin heridas,

hacia el abismo último del mundo.

 

Más allá de la sombra está tu piel

que duerme ensimismada entre los sueños,

esperando mi roce clandestino.

 

En hoteles suicidas yo te aguardo,

sabiendo que el amor es solo bruma,

utopía y quimera de otro tiempo.

 

Hablamos de la lluvia...

 

Jugamos a extraviar

las palabras durmientes en la arena.

 

Todo me habla de ti,

mientras persigo el alma de las cosas.

 

Sobre la oscuridad de las aceras

habitan nuestros juegos en silencio

que avanzan sin temor, como testigos 

de esta década extraña

envuelta en la locura de lo ínfimo.

 

VORBIM DESPRE PLOAIE

 

În umbra deasă se sting sărutările

ce aleargă dezgolite, fără cicatrici,

spre abisul ultim al lumii.

 

Alături de umbră e pielea ta

ce se pierde întreagă între visări,

așteptând atingerea mea clandestină.

 

În case de sinucigaș te aștept,

știind că dragostea e o scânteiere,

utopie și himeră ale altor vremuri.

 

Vorbim despre ploaie…

 

Ne jucăm în a ghici

cuvintele ațipite în nisipuri.

 

Toate în jur pronunță numele tău,

iar eu caut să aflu sufletul lucrurilor.

 

În întunericul trotuarelor

locuiesc în tăcere șoaptele noastre

ce-și duc ecourile mai departe,

ca martori ai acestor vremuri

cuprinse de nebunia infinitului. 

 

Pere BESSÓ

(1951, Mislata, Valencia)

 

EL ROSTRO DE LA SOLEDAD 

 

Muslos cerrados,

el ojo veedor

flota hoy en lago obscuro.

 

Es la conciencia,

tiro de piedra al lago,

trampa del sueño.

 

ÎNFĂȚIȘAREA SINGURĂTĂȚII

 

Mușchi moleșiți.

ochiul de veghe

plutește acum în lacul obscur.

 

E conștiința,

piatră aruncată în lac,

capcană a visului.

 

Gloria FUERTES

(28.07.1917 – 27.11.1998, Madrid, Spania)

 

SALE CARO SER POETA

 

Sale caro, señores, ser poeta.
La gente va y se acuesta tan tranquila
-que después del trabajo da buen sueño-.
Trabajo como esclavo llego a casa,
me siento ante la mesa sin cocina,
me pongo a meditar lo que sucede.
La duda me acribilla todo espanta:
comienzo a ser comida por las sombras
las horas se me pasan sin bostezo
el dormir se me asusta se me huye
-escribiendo me da la madrugada-.
Y luego los amigos me organizan recitales,
a los que acudo y leo como tonta,
y la gente no sabe de esto nada.
Que me dejo la linfa en lo que escribo,
me caigo de la rama de la rima
asalto las trincheras de la angustia
me nombran su héroe los fantasmas,
me cuesta respirar cuando termino.

Sale caro señores ser poeta.

  

E COMPLICAT SĂ FII POET

E complicat, domnilor, să fii poet.

Oamenii pleacă și adorm liniștiți

-după o zi de muncă te trage la somn-,

După o zi încărcată ajung acasă,

masa la care mă așez e fără bucate,

asta mă face să cad pe gânduri.

Incertitudinea mă cearcă, ciuruiește:

încep să devin un aliment pentru umbre,

orele trec pe alături de pleoape,

somnul se duce și mă sperie

-scriu până mă prinde dimineața-.

Prietenii îmi fac mai apoi recitaluri,

cei la care ajung ca o naivă,

iar oamenii nu se dumeresc de asta.

Las urme de limfă în ceea ce scriu,

ies din rama înflorată și nu scriu în rimă,

atac tranșeele suferinței,

devin eroul fantasmelor,

nu mai am aer când ajung la final.

E complicat, domnilor, să fii poet.

 

 

Gabriela MISTRAL

(07.04.1879 – 10.01.1957, Vacuña, Chile)

 

LA FLOR DEL AIRE

 

Yo la encontré por mi destino,
de pie a mitad de la pradera,
gobernadora del que pase,
del que le hable y que la vea.

Y ella me dijo: "Sube al monte.
Yo nunca dejo la pradera,
y me cortas las flores blancas
como nieves, duras y tiernas."

Me subí a la ácida montaña,
busqué las flores donde albean,
entre las rocas existiendo
medio dormidas y despiertas.

Cuando bajé, con carga mía,
la hallé a mitad de la pradera,
y fui cubriéndola frenética,
con un torrente de azucenas.

Y sin mirarse la blancura,
ella me dijo: "Tú acarrea
ahora sólo flores rojas.
Yo no puedo pasar la pradera."

Trepé las penas con el venado,
y busqué flores de demencia,
las que rojean y parecen
que de rojez vivan y mueran.  

 

FLOAREA AERULUI

 

Am întâlnit-o în destinu-mi,
înălțându-se în mijlocul câmpului,
tronând peste acei care trec pe alături,
cei care-i vorbesc sau o admiră.

Iar ea mi-a zis: „Urcă în munte.
Eu nu voi lăsa niciodată câmpia,
și-mi vei aduce florile albe
ca pe niște zăpezi, tari și fragede.”

Mă urcai în vârful muntelui sterp,
le căutai pe acolo, florile,
printre pietrele lui aflate
între somn și trezie, la jumătate.

Când coboram, cu florile-n brațe,
am întâlnit-o în mijlocul câmpului,
și începui să o acopăr grăbit
cu o mulțime infinită de crini albi.

Fără să vadă albul lor ca zăpada,
ea îmi zise: „Tu adă-mi acum
doar flori din cele roșiatice.
Eu nu pot trece peste câmpie.”

Urcai stâncile cu tot ce am strâns,
și căutai florile nebuniei,
din cele mai roșii și care par
că din culoarea lor trăiesc și mor.

 

Héctor BERENGUER

(1948, Santa Fe, Argentina)

 

POÉSIA

 

Manos que nos sostienen

alguien que alza nuestro cuerpo
como recién bajado de una cruz.
Solo es real la carne que has hecho tu alma,
solo el cuerpo que puedes donar a los lobos.
La rosa que dejaron una vez sobre tu pecho,
las pocas palabras que puedes arrebatar a la muerte.
La tierra entera es nuestra casa.
Los efímeros nombres que aún nos quedan
son nuestra morada.
La vida que al fin dejamos caer en el amor.
El resto es nada.

 

POEZIA...

 

Mâini ce ne susțin,

cineva care înalță corpul nostru

ca pe unul abia coborât de pe cruce.

E adevărată doar carnea din care ți e făcută inima,

Doar corpul pe care îl poți dărui lupilor.

Trandafirul lăsat cândva pe al tău piept,

puținele cuvinte pe care le poți smulge morții.

Pământul întreg e casa noastră.

Numele efemere ce ne mai rămân sunt adăpost.

Viața care până la urmă se prelinge în dragoste.

Restul nu e nimic.

  

Mihai EMINESCU

(15.01.1850 – 15.06.1889, Botoșani, România)

ADIO

 

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Și când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!

ADIÓS

Desde hoy no voy a verte,
¡Te doy el último abrazo!
Procuraré evitarte
A mi paso.

Así que haz lo que quieras,
Ahora no me quejo
De que la más dulce entre las mujeres
Me deja.

No hay ningún motivo más,
Como en otros días,
Emborracharme y con chispas
De estrellas,

Cuando cubierto de escarchas,
Miraba entre las ramas
Y esperaba que te acerques
A las ventanas.

Oh, cuánto me alegraba
Por pasear así,
Cuando la luna nos miraba
¡Con gracia!

Cuando pedía en secreto,
La noche queriendo detener,
Que nunca se acabe esta,
¡Mujer!

Coger en su eterno paso
Aquellas dulces frases
Que son ahora solo un brazo
De recuerdos.

Porque si tengo que escuchar
Aquel frívolo aliento,
Ya me parece atemporal,
Un cuento.

Y si la luna va por tierra
Y temblará en lagos,
Parece que aquí se cierran
Los años.

Mis ojos de aquella noche
Ya no podrían mirarte más...
Así que te dejo sin reproches -
¡Adiós!

 

Grigore VIERU

(14.02.1935 – 18.01.2009, Pererâta, România)

 

***

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau sa zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Ca n-ai avut niciodată copii.

 

***
Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo,
Así como alguien te echa una maldición,
Es decir, denunciando la luz.

¿Pero qué harías tú y cómo vivirías
Si tuvieses una madre y ella muriese,
¿Qué harías tú y qué pasaría
Si tuvieras unos hijos y ellos muriesen?

Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo.
Puede ser que seas grande y yo tan pequeño,
Pero vivo solo desde mi existencia.

No tengo miedo, y nada de temor,
Solo compasión por ti,
Porque nunca has tenido una madre,
Porque nunca has tenido unos hijos.

 

Lucian BLAGA

(9.05.1885 – 06.05.1961, Lancrăm, România))

 

SUFLETUL SATULUI

 

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut.

 

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streșini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

 

 

EL ALMA DEL PUEBLO

 

Mi niña, pon tus manos sobre mis rodillas.

Yo creo que la eternidad nació en el pueblo.

Allí cualquier pensamiento es lento,

Y el corazón late raramente,

Y al parecer no golpea dentro del pecho,

Sino en un sitio muy profundo de la tierra.

Aquí se cura la sed de la redención

Y si te están sangrando los pies

Te sentarás encima de un fogón de barro.

 

Mira, es tarde.

El alma del pueblo aletea alrededor,

Así como un aroma tímido de hierba cortada,

Así como una caída del humo desde los aleros de pajas,

Así como un juego de corderos sobre las tumbas altas.

  

Leonard TUCHILATU

(10.11.1951 – 04.11.1975, Bursuceni, Sângerei)

 

CEAS DE ARGINT

 

Mai am un ceas de argint
cu melodii.
Și amurgul acesta în sărăcie, năduf.
Mai sunt atât de mulți
cărora nu le pasă
dacă mai scrie cineva
vreun vers.

 

RELOJ DE PLATA

 

Todavía tengo un reloj de plata
lleno de melodías.
Y este anochecer de pobreza, sin aire.
Hay tanta gente
que vive su vida
sin querer saber si queda alguien
que todavía escribe versos.

  

Ion ȘTEFĂNESCU

(25.02.1964, Ștefănești, Căușeni)

 

CREP

 

Nu mai avea trup

era numai suflet

o pâine și el

o pâine din care copiii

hrănindu-se

rup ca păgânii

 

LUTO

 

Ya no tenía cuerpo

sino solo alma

que es un pan 

un pan para los niños

que comiéndolo

lo parten como unos paganos

 

 

Ion CRISTOFOR

(22.04.1952, Geaca, România)

 

***

De la mare distanța
Te salut pe tine
Frumoasă ca floarea ce se deschide înaintea cutremurului.

Mai nebun decât oceanul
Ce vrea să învețe la scoală hieroglifele
Mai enigmatic decât un poem
Compus de un rege pe eșafod
Te supui surâsului ei de zeiră
Aflată-n exil.
O, sfâșierea de sine a oricărei clipe perfecte.

  

***

Desde lejos

Te mando un saludo

Bella como la flor que se abre antes del terremoto.

Más loco que el océano

Que quiere estudiar los jeroglíficos en el colegio

Más enigmático que un poema

Hecho por un rey antes de ser guillotinado

Te tiene arrodillado su sonrisa de reina

Que se encuentra en exilio

Ay, la autodestrucción de cada perfecto momento.

 

Carmen SECERE

(20.01.1975, Târgoviște, România)

 

***

am întâlnit
oameni de piatră
oameni de aer
oameni de apă
și oameni de foc

numai la capătul puterilor
am întâlnit
îngeri

 

***

he encontrado

hombres de piedra

hombres de aíre

hombres de agua

y hombres de fuego

solo cuando llegue al final

encuentraré

ángeles

  

Mircea V. CIOBANU

(29.04.1956, Petreni, Drochia)

 

***

... … … şi atunci toate cuvintele s-au retras
s-au înghiţit (în sec) unele
pe altele… sughiţând…

s-au golit-găunoşit când le-au
părăsit sensurile şi semnificaţiile (o, aici e o
poveste întreagă!).
 

***

 ... ... ... y entonces todas las palabras han retrocedido
se han tragado (en seco) unas
a otras... con hipos...

se han vaciado-agujereado cuando las han

dejado los significados y los sentidos (sí, aquí hay
un cuento entero!)

 

 

Margareta CURTESCU

(22.09.1960, Hâncești, Fălești))

 

***
Uluită cobori în văile umede
sorbi roua de pe frunze
ca pe apa concavă
a morţii

afară paşii tăi însinguraţi
nu se mai aud
glasul tău în zadar te mai strigă
inima ta
abia de-şi mai caută pulsul

nu li te mai restituie nimeni

ai coborât în văile umede
ai gustat apa concavă
a morţii
cunoşti regula jocului
prinsă între clamele speranţei

 

***

Asombrada bajas por los valles húmedos
absorbes el rocío desde las hojas
como al agua cóncava
de la muerte

fuera tus pasos solitarios
no se escuchan más
tu voz te llama en vano
tu corazón
casi no encuentra su pulso

nadie va a devolvértelo

has bajado por los valles húmedos
has probado el agua cóncava
de la muerte
ya sabes cuál es la jugada
cogida entre las abrazaderas de la esperanza

 

Dumitru Dan MAXIM 

(09.02.1963, Drăsliceni, Criuleni)

 

PĂMÂNT (II)

 

Sonoră toamnă și vânt sonor,

Te lasă în taină cu jind și dor.

Hulubi perechi se-avântă spre nor,

Împart iubirea doi câte doi.

Și-n slavă, parcă, un cor domnesc,

Răsună lânced a dor ceresc.

Oglinzi din lacuri încremenesc

Și zilele sterpe nu mă iubesc.

-Sonoră toamnă și vânt ciobănesc,

Îmbracă Țara-n-veșmânt bărbătesc,

Iubirea să-mpart din sufletul meu,

Copiii să strige cu voci de zeu:

-Lăsați-l pe tata să zboare ușor

Lăsați-l pe tata încă-o zi în pridvor.

Mormântul se sapă ca în granit,

De dragoste mare ce-a suferit.

Sonoră taină și gând sonor

Mă plânge nimeni și eu nu mor.

 

TIERRA (II)

 

Vibrante otoño y viento sonoro,

Te dejan solo, lleno de amor.

Palomas blancas están volando,

Entre las nubes comparten algo

De su cariño y un estribillo

Resuena lento por todo el cielo.

El lago brilla como un espejo,

Los días pasan, aquí me dejan.

-Vibrante otoño y viento fuerte,

Trae a mi tierra la nieve del Norte,

Para que mi alma pueda hablar

Y en este silencio escuchar:

-Deja a mi padre un día más,

Déjalo que se quede en casa.

La tierra cavada es como el granito

De tanto amor y sufrimiento.

Vibrante estancia, universo sonoro,

Nadie llora y yo no me muero.

 

 

Ghenadie NICU

(13.02.1963 – 19.08.2019, Bălți)

 

PĂI DACĂ ÎȚI SPUN

 

păi dacă îţi spun acum ceva despre mine

o sa-ţi vină a crede?

eu sunt un arbore uşor apretat

pot face expres

inventarul lucrurilor

am dom'ne această facultate

mirobolantă!

 

vine la mine zilnic un fel de

cucoană

coborâm vertiginos în serpentine

ea are puterea flauşului

şi în tăcerea ei extatică

se topesc munţi de zahăr

cu vorba lui nea Vasile

 

zilele trec cu găteli şi mirodenii

ceată apasă pe geam

şi tot înaintam spre o poantă

inenarabilă...

 

pues si te digo

 

¿pues si te digo algo sobre mí

vas a creerme?

yo soy un eje poco apretado

puedo hacer expresamente

el inventario de las cosas

¡tengo señores esta facultad

extraordinaria!

 

me visita diariamente una extraña

señora

nos bajamos rápidamente en serpentinas

ella posee la fuerza de la pluma

y en su extático silencio

se funden montañas de azúcar

así como se expresa tío Vasile

 

pasamos los días con comidas y condimentos

la niebla aprieta el cristal de la ventana

y seguimos así hacia al final de un cuento

imposible de narrar…

 

 

Eugen CIOCLEA

(04.08.1948 – 10.10.2013, Druța, Râșcani)

 

FRAGMENT 21/3 

 

Aseară
după ce-am terminat de citit amintiri(le)...
lui C.G.Jung
am avut un vis zăpăcit
şi-am sărit brusc
din somn,
transpirat.
Treaba se întâmpla la Ambasada Română
din Republica Moldova,
altfel zis
Basarabia.
Un ostaş din garda de pază s-a sinucis,
împuşcându-se de-a-dreptul în cap,
reuşind înainte de asta
să-mi lase-o
ţidulă:
M-am plicitisit.
Oare cât o să stau
mai parşiv decât astăzi
la poarta
propriei
ţări?

 

FRAGMENTO 21/3

Ayer por la tarde
después de leer las memorias…
de C.G.Jung
tuve una visión loca
y salté de repente
desde mi sueño,
sudoroso.
La cosa sucedió en la Embajada de Rumanía
en la República Moldova,
es decir
Basarabia.
Un soldado de la guardia de seguridad se había suicidado,
disparándose un tiro en la cabeza,
logrando antes del suceso
dejarme
un billete:
Me he aburrido.
¿Por cuánto tiempo voy a estar
tan despreciable como hoy
en la entrada
de la propia
patria?